Am vrut să citesc trei romane de dragoste, dar lucrurile s-au complicat. O să vă explic imediat ce s-a întâmplat cu al treilea și de ce apar patru cărți în articolul ăsta. Ziceam acum o eternitate, pe la începutul anului, că mai demult mă uitam de sus la romanele de dragoste, dar în ultimii ani le-am reevaluat. N-aș spune că genul predomină în lista mea de lecturi (care e o amestecătură pestriță ce se întinde de la cărți academice până la benzi desenate), dar mă întorc la el suficient de des.

[notă: această postare e scrisă de Mac Gregor.] E prima carte din seria Culturii, ceea ce e important. Cultura este varianta pozitiva a descoperirii AI. In loc sa se intoarca impotriva oamenilor, masinile inteligente aleg sa traiasca in simbioza cu ei, avand drepturi ca persoane etc. Asta le da oamenilor un avantaj tehnologic fantastic. Au de ex corpuri modificate, cu control hormonal total, ceea ce le da de ex erectie la comanda si putere de a avea orgasm la dorinta.

Când oamenii din țările avansate ale lumii ajung la 75 de ani, li se oferă ocazia de a se înrola în armata care apără omenirea de amenințările extraterestre. Iar ideea sună bine: dacă te acceptă cu un picior în groapă și te fac apt de luptă, înseamnă că, orice ar fi, ai ocazia s-o duci ceva mai bine decât înainte. Ce-mi place la John Scalzi e că are un stil ușor, vioi și cu un pic de umor.

Editura Nemira împlinește 26 de ani și își sărbătorește ziua – iar când o companie dă o petrecere, nu te duci tu cu cadouri la ea, ci vine ea cu cadouri la tine. Până pe 23 iulie, transportul e gratuit și primești o carte cadou la orice comandă făcută pe site-ul editurii, iar toți cei care cumpără cărți de pe site sunt înscriși automat la o tombolă prin care pot câștiga un weekend pentru două persoane la Conacul Ambient de lângă Brașov.

Când eram mică, îmi imaginam că genul mystery, pe care-l tot vedeam menționat în engleză, se referea la cărți misterioase și magice, cu lumi întunecate în care creaturi neobișnuite pândesc la fiecare pas. Cât de mare mi-a fost dezamăgirea când, căutând poveștile astea extraordiare, am aflat că mystery se referea la romane polițiste, iar misterul magic pe care mi-l doream atât de mult nu avea niciun nume și era, deci, de negăsit.

„În spatele blocului” e în principiu o carte pentru persoane în jur de 40 și ceva de ani care vor să-și amintească de copilăria lor sau pentru cei care vor să afle cam cum arăta lumea pe la sfârșitul anilor ‘80. E un fel de culegere de buzunar cu detalii pierdute în timp, iar Mara Wagner consemnează cu atenție tot felul de lucruri de care am tot auzit, dar pe care nu le-am văzut niciodată strânse laolată.

Am tot auzit de seria „Outlander” de Diana Gabaldon și îmi cam făcea cu ochiul prin librării, mai ales când am auzit premisa: o asistentă medicală din 1945 se întoarce în timp în 1743, când scoțienii tocmai se apucă să susțină un pretendent la tronul Angliei. Și traducerea de la Nemira, „Călătoarea”, părea în regulă, iar cartea fizică e frumoasă. Perfect! Un ditamai volumul de aventuri istorice, ce puteam să vreau mai mult?

Editura Nemira are un concurs de debut – scriitorii amatori trimit manuscrise, iar cei de la Nemira aleg doi finaliști pe care ar fi dispuși să-i publice, apoi cititorii aleg pe care ar vrea să-l citească. Iată un link. Ediția 2016-2017 a concursului s-a încheiat, iar editura n-a ales câștigători pentru că n-a avut de unde – a primit prea puține manuscrise. Sincer, dacă m-aș fi înscris în concurs și aș fi văzut că nu se mai ține, i-aș fi întrebat pe cei de la Nemira două chestii: 1.

„E greu să fii zeu” e un SF atât de rusesc încât nu prea seamănă ca stil de scriere cu cărțile obișnuite din genul SF. Undeva, pe o planetă care n-a ajuns cu dezvoltarea decât în Evul Mediu, există un regat care pare să fie, cultural vorbind, ruso-spaniol. Nobilii sunt leneși și bădărani, se duelează și trag beții memorabile. Însă printre oamenii brutali, vulgari și primitivi există și persoane de vază care ar putea împinge societatea înainte, dacă ar avea mai multe șanse.

Aveam Ubik de Philip K. Dick în bibliotecă – Nemira, ediția a doua revizuită din 2006, tradusă în 1994 de Ștefan Ghidoveanu (al cărui nume îmi suna ușor cunoscut). Pentru că Eftimie zicea că e mișto și am presupus că vorbește de varianta tradusă – și am mai auzit recomandarea și la alții. Am dat de un roman aproape neinteligibil pe alocuri, plin de ciudățenii lingvistice. Nu din cauza lui Philip K.