1Q84, de Haruki Murakami [recenzie] [cu mini-spoilere]
Haruki Murakami e un scriitor atât de lăudat, și atât de mulți oameni sunt triști de fiecare dată când nu ia premiul Nobel, încât am luat trilogia integrală „1Q84” când mi-au căzut ochii pe ea în librărie, în speranța că avea să mă fascineze și pe mine. Eu am luat-o în engleză, dar în română, a fost publicată la Polirom în trei volume. Probabil că decizia celor de la Polirom a fost mai înțeleaptă (detalii mai jos).
Nu e prima mea carte de Murakami – ultima a fost „La capătul lumii și în țara aspră a minunilor”, pe care o aveam în bibliografie la facultate. Înainte a fost „Pinball, 1973”, pe care am citit-o de bună voie și nesilită de nimeni. Însă simțeam din ele o singurătate sfâșietoare de-mi venea să-mi tai venele, care nu prea se pupa bine cu depresia mea din perioada respectivă, așa că l-am lăsat pe Murakami în pace o vreme.
„1Q84” nu e neapărat o trilogie deprimantă1încep să mă întreb dacă celelalte chiar erau pe cât mi se păreau mie. E doar cam lungă. Apropo, 1Q84 se citește în japoneză fix ca 1-9-84: 1984.
Prima carte din trilogie chiar mi-a plăcut. Acțiunea e foarte lentă, dar e bine descrisă. Simți că Murakami își creează niște baze clare pentru poveste, că stă să detalieze lumea, personajele și situațiile. Tengo, eroul poveștii, e un profesor de matematică la un „cram school”. Nu știu cum au tradus chestia asta în română, dar în Japonia există un fel de școli private care îndeplinesc rolul meditațiilor de la noi: de a-i ajuta pe elevi să treacă examene, chestii de-astea. În timpul liber, se ocupă cu scrisul, dar deși are un stil excelent, nu prea are idei bune. Aflăm destul de repede toate detaliile astea despre el, iar misterul vine din faptul că un editor bine cunoscut și bine plasat îl convinge să rescrie complet o poveste foarte originală a unei fete de 17 ani – care fată are un stil de scris îngrozitor. Cu ideile ei și stilul lui, cartea sigur va lua tot felul de premii și va deveni bestseller. Tengo e destul de moale ca personalitate și acceptă. Dar fata de 17 ani e ciudățică rău…
Pe de altă parte, Aomame, eroina poveștii, e descrisă în situații foarte concrete: trebuie să ajungă la o întâlnire și e blocată în trafic pe autostradă, așa că coboară din taxi și ia o scară de urgență. Inițial nu știm unde se duce, dar ceva dă impresia de sinistru: dacă se încruntă, sperie pe toată lumea din jur, e monstruoasă. E atentă la tot ce se întâmplă, nu-i scapă nimic, gesturile ei sunt hotărâte și disciplinate. Apoi aflăm că e o asasină care ucide un om de afaceri care și-a abuzat nevasta și că nu e prima oară când face așa ceva.
Murakami nu se grăbește nicăieri, așa că ne dezvăluie ba câte un detaliu despre nebunia în care intră încet-încet Tengo cât timp editează cartea lui Fuka-Eri (adolescenta de 17 ani), care pare să ascundă secrete despre o sectă ciudată din inima munților – ba câte un detaliu despre viața fascinantă a lui Aomame și cum a ajuns să omoare bărbați care-și maltratează partenerele.
Poveștile ar fi interesante și așa cum sunt, dar încep să apară tot felul de ciudățenii. Aomame se prinde repede că a cam aterizat într-o lume paralelă (polițiștii poartă uniforme diferite, americanii și rușii își fac o bază comună pe lună, există două luni pe cer), dar are treburi de făcut și habar n-are ce să facă în privința asta. Apar niște Oameni Mici care ies din gurile caprelor moarte și ale fetelor tinere ca să facă nebunii în lume.
Amestecul de realism puternic pe care-l creează Murakami (știi și cum gătește Tengo cina, de exemplu, și ce muzică îi place amantei lui și tot felul de alte detalii foarte concrete) și ciudățenii magice mi se pare foarte reușit. De-abia așteptam să văd cum se leagă toate, să înțeleg mai bine cum funcționează lumea asta magică a lui în care unii oameni văd o lună pe cer, alții văd două, în care lucrurile se schimbă ciudat.
Doar că Murakami a ales să nu explice. Mai mult, a ales să nici nu arate și să nu dea indicii. Pe undeva, cred că se aștepta ca cititorii să-și imagineze ei lumea, să perceapă lumea fără să li se dea mură-n gură – la un moment dat, tatăl lui Tengo spune o chestie care i se tot învârte prin cap fiului (parafrazez): „Dacă nu înțelegi fără explicații, n-o să înțelegi nici cu explicații.” Poate că ăsta e și mesajul lui Murakami pentru cititori: dacă nu înțelegem fără explicații, n-o să înțelegem nici cu. Doar că, la fel ca Tengo, nu prea avem datele problemei, ca să ne prindem.
De exemplu:
- Oamenii Mici care pătrund în lume ciudat vor să facă lucruri – ce lucruri? Nu e clar. De ce? Nu e clar.
- Fuka-Eri vrea să li se opună Oamenilor Mici scriind o carte. Cum funcționează ideea asta? Nu e clar.
- Fuka-Eri vorbește cu o cioară care tot bate la fereastră. Ce e cu cioara? Nu știu, nu face nimic până la urmă.
Aș putea continua, dar practic tot sistemul magic e cam șubred. Pare că Murakami nu și-a dus ideile până la capăt și nu există reguli sau interese clare de partea nimănui. Lucrurile se întâmplă. E interesant, e bine scris – rezultatul pe care-l obține este într-adevăr foarte bun, dar aș spune că este maximul pe care-l poți realiza când creezi foarte leneș o lume.
Apoi, pentru că inițial „1Q84” a fost publicată ca trilogie, poate deveni enervant de repetitivă când o citești ca pe un singur volum. Eu am o memorie destul de proastă, dar chiar și așa e enervant să văd cum Tengo își rememorează pas cu pas acțiunile din urmă cu o lună, fără să adauge niciun detaliu sau gând nou la ele. Poate că cei de la Polirom au avut mai multă dreptate să publice trilogia separat, pentru că altfel o ierți când vezi rezumatul a ceea ce ai citit acum 2 zile.
Pe de altă parte, chiar și la nivel de dialog, Tengo și Aomame au obiceiul să repete replicile interlocutorilor. Ca să parafrazez, la un moment dat există o discuție de genul ăsta:
„Domnul Kawana a murit,” zise femeia.
„Domnul Kawana a murit,” repetă Tengo.
„Domnul Kawana, tatăl dumneavoastră, a încetat să mai trăiască.”
„A încetat să mai trăiască,” spune Tengo.
E genul de chestie care mă face să mă întreb dacă Murakami voia să-și atingă numărul de cuvinte pe ziua respectivă.
Cred că momentul în care mi s-a cam luat de „1Q84” a fost undeva prin a doua carte, când misterul interesant a dat-o în ciudățenii și chestii sexuale de o natură dubioasă, în care violurile nu sunt foarte violente, dar există, și totul începe să se învârtă în jurul iubirii dintre Tengo și Aomame, care nu s-au mai văzut de 20 de ani, dar s-au ținut de mână o dată și au rămas profund atașați unul de celălalt, declanșând tot felul de fenomene paranormale de-ți stă mintea-n loc.
Am început să simpatizez cu un personaj secundar, Tamaru, un bodyguard extrem de competent care are sarcina de a o apăra pe Aomame de cei care ar vrea s-o omoare pentru unul dintre asasinatele pe care le-a săvârșit. Sărmanul om e martor al tuturor trăsnăilor care i-au trecut prin cap lui Murakami, dar își face meseria cu stoicism – Aomame îl întreabă cum i se pare luna? Da, ok, hai că-și dă cu părerea. Aomame vrea să rămână într-un loc periculos cu lunile și nu-i zice motivul? Ok, dacă trebuie, o apără și-așa. Aomame îi spune că a rămas însărcinată printr-o concepție imaculată? Ok – _pe bune, Aomame, pe bune? _– hai că-i cumpără niște teste de sarcină, dacă e musai. Ăsta e genul de profesionist care știe că uneori clienții sunt nebuni, dar face tot posibilul să le fie bine.
Una peste alta, nu cred că o să mai citesc vreun Murakami prea curând – ciudățeniile lui nu prea sunt pe gustul meu, mai ales când am impresia că sunt leneșe sau când o dă în dubioșenii sexuale, dar pot să înțeleg fascinația pentru el. Știe să creeze atmosfera, să creeze decoruri și situații interesante, să observe trăsături de caracter. Pe de altă parte, am avut impresia că undeva, ceva n-a mers, că detaliile s-au prăbușit unele peste altele strâmb și n-au dus povestea către un final satisfăcător.