Tehnici de palmare a portofelului către bărbat
În articolul trecut, ziceam că mă enervează când chelnerii se prefac că nu exist în momentul în care sunt la restaurant cu prietenul și vreau să plătesc eu. Din punctul meu de vedere, asta e o problemă de calitate a _serviciilor. _Dacă ești într-o profesie în care lucrezi direct cu oameni, e bine să-ți dezvolți un pic atenția la situație. De exemplu, dacă vorbește X cu tine, nu îi răspunzi lui Y. E destul de simplu.
Însă văd că lumea a început să discute și de comportamentele în cuplu și ce e normal și ce e anormal, ce ar trebui făcut și ce nu, așa că hai să discutăm un pic despre subiect, cine cere nota, cine plătește și așa mai departe.
Mi s-a spus că, în general, bărbatul vorbește cu chelnerii și el cere nota. Departe de a fi o lege universală, e o cutumă printre anumite grupuri. În grupurile din care fac eu parte, fiecare comandă pentru sine.
Ambele variante au părți bune și părți rele – pe de o parte, dacă un singur om se ocupă de toată chestia, comandatul poate să meargă mai repede. Pe de altă parte, memoria oamenilor e limitată și e chinuitor pentru cel care trebuie să recite ce vrea toată masa.
Bine, nici cutumele nu sunt bătute în cuie. Dacă patru persoane merg la Four Roses, șansele sunt foarte mari să vrea patru porții de coaste și nu are sens ca fiecare de la masă să spună „o porție de coaste, vă rog”. Știm toți de ce suntem acolo. Sau, dacă o invit pe maică-mea să guste cea mai bună porție de Pasti con Denumiri Inpronunțabili din oraș, o să comand pentru ea, ca s-o scutesc de o bătaie de cap.
Mi s-a spus că prietenul trebuie să anunțe că eu plătesc consumația, ca să clarifice situația. Problema cu ideea asta este că nu mai am trei ani și n-am ajuns încă shogun al Japoniei medievale, așa că tind să-mi imaginez că pot vorbi direct cu oamenii, fără mijlocitor.
Ar fi putut el să spună „doamna plătește” în momentul în care chelnerița insista să-i ceară lui detaliile de plată? Da, ar fi putut. Pe de altă parte, aș fi putut și eu să zic sec, „Te rog transmite-i doamnei că nu-i dau bacșiș dacă mă ignoră.” Cum zice englezul: coulda, shoulda, woulda. Ar fi culmea să-i reproșez cuiva că nu e mereu pe fază.
Mi s-a spus că aș fi putut să-i pasez lui pe șest portofelul, ca să plătească el, chit că din banii mei. Adică să aplic ceea ce eu numesc elegant, „Soluția bărbatului sărac și mândru”, dar aș putea numi sincer, „Soluția falitului orgolios”.
Asumându-mi rolul de serviciu de informare publică a populației, o să vă spun un secret: când îi faci cinste celuilalt, nu înseamnă automat că el nu are bani. Poate însemna că plătiți pe rând, sau că ți-a făcut o favoare și te revanșezi, sau că l-ai scos tu în oraș și ai vrut neapărat să-i dai experiența asta.
Eh, faliții orgolioși nu prea au cum să știe de-astea, pentru că ei sunt mereu în modul „n-am bani, n-am bani, n-am bani”. Ei ar prefera să suferi cu ei decât să te lase să le faci o bucurie, îți reproșează că ai îndrăznit să le faci cinste cu o felie genială de tort când ei nu-și permit așa ceva și ar vrea să te umilească doar ca să nu se vadă că ești mai bogat decât ei. Iar dacă totuși îi inviți într-un loc pe care catadicsesc să-l accepte, trebuie să-i lași să-și satisfacă dorința de putere și orgoliul.
Adică, în afară de faptul că scoți omul în oraș și îi faci cinste, îi mai faci și hatârul să-l lași să se prefacă boier. Ori îi oferi servicii complete, ca să se dea și el mare în lume, ori nu-l mai incomodezi cu propunerile tale.
După care falitul orgolios face tot posibilul să își justifice alegerea și să îi convingă pe alții că ce face el e normal. Cum să plătească femeia, femeia trebuie tratată super-nuștiucum, ca un bibelou, să fii sub standardele astea e deja nasol – mai bine o pui să-ți palmeze portofelul pe sub masă, ca să nu vadă nimeni și să nu vă faceți de rușine!
Doar că nu, pretenția aia mi se pare absurdă. Să n-ai bani e un lucru care i se poate întâmpla oricui la un moment dat, se poate înțelege. Dar să fii și orgolios până la Dumnezeu și înapoi, aia nu prea mai e ok.