Cu o floare nu se face-

Sunt momente în care aproape că încep să cred într-un fel de conspirație planetară, condusă de un geniu malefic, de o eminență cenușie. Uneori oamenii fac aceleași prostii din nou și din nou, deși le fac degeaba, ba mai mult striă. Aproape că aș crede în conspirații, dar sunt prea cinică pentru asta. Cred mai degrabă în prostia umană ca explicație pentru comportamente absurde și „înțelepciune” stupidă.

Am multe exemple, dar azi vă zic de două, care se completează foarte frumos. Primul zice așa: „băiete, să n-ai încredere în ce zic femeile, pentru că dacă vor un lucru, vor spune fix pe de-a-ndoaselea”. Al doilea zice așa: „băiete, ia-i femeii flori la toate ocaziile, pentru că trebuie, e absolut, imperios, stringent necesar; dacă te prinde 8 martie fără flori, ai încurcat-o”.

Eu nu prea am chef de prostii, așa că de obicei zic ce vreau, nu zic pe dos și pe urmă aștept ca alții să-mi facă voința din pură galanterie. E un sistem care merge bine cu oameni de înțeles și care eșuează lamentabil cu oameni care cred în stereotipuri, în horoscop și în alte instrumente importante de înțelegere a adevărului. Adică în oamenii care vor soluții simple, care să se potrivească oriunde. Oamenii care și-ar dori să aibă Dacii vechi, ca să poată împrumuta chei de la prieteni dacă și le pierd pe ale lor.

Deci, de obicei le-am zis tipilor că nu vreau să primesc flori. O parte dintre motive erau practice: la un moment dat n-aveam vază, alteori le primeam în oraș și trebuia să mă plimb cu orele cu florile după mine, alteori aveam vază, dar nu prea aveam unde să le pun să nu dau peste ele.

Apoi, a început să mă deranjeze primitul de flori ca idee. Îmi displăcea faptul că o floare nu e o floare, e un gest. Există flori de „te-iubesc”, cum sunt trandafirii, care ar trebui să spună totul în timp ce el nu știe ce să zică. Există flori de „iartă-mă”, care apar când el a făcut o boacănă. Există flori de „să fim drăguți cu femeile”, ca zambilele de 1 și 8 martie. Flori-de-formalitate. Flori-de-înmuiat-inima-femeii.

Nu prea aveam chef de flori, așa că am zis-o. „Te rog, nu-mi aduce flori. Nu-mi place să primesc flori.”

Și așa a început saga, vizibilă mai ales când eram într-o relație. Pac, venea 1 martie, flori. „Te rog să nu-mi aduci flori.” Venea și 8 martie, iar flori. „Te rog să nu-mi aduci flori.” Ziua mea? Evident, flori. „Te-am rugat frumos să nu-mi aduci flori, ce-i greu de înțeles?”

Ce ceartă am avut odată, pentru că el a făcut un gest frumos, iar eu nu voiam să-l accept, care-i problema cu mine?! Mi-a zis că deja de pe drum se enerva, gândindu-se cum o să-i refuz eu lui florile și, iată!, le-am refuzat!

„Și atunci de ce mi le-ai mai luat?!” am zis, siderată.

„Pentru că așa e frumos.”

Am ajuns în situația stupidă în care i-am dat papucii cuiva și a venit la mine cu un buchet de trandafiri, să mă întrebe dacă nu ne împăcăm. Băi, cât să persiști în greșeală? CÂT?! Să știi că e calea greșită de a aborda problema, dar să insiști? Nu e semn de nebunie?

A trecut vremea, am găsit un bărbat capabil să mă creadă pe cuvânt când îi spun lucruri precum, „Nu vreau flori”, „N-am nimic” și „Nu mă supăr dacă nu vii la întâlnire cu [inserează membru al familiei]”. Sunt lucruri corelate.

După câțiva ani de relație și ceva timp de stat împreună, i-am zis adevărul: nu urăsc florile, neapărat. Dacă sunt doar obiecte decorative, mă pot împăca cu ele. Dacă sunt pentru noi și pentru casă, e ok.

Așa că a mai venit cu câte un buchet ocazional, care nu era cu mesaj subtil și înțelesuri atașate și obligații și povești. Le aduce direct acasă, unde avem și vază. Arată ok. Și pe urmă mor, după cum e soarta florilor și a plantelor din casa asta, în afară de un copăcel foarte rezistent, o plantă care n-o mai duce mult și o plantă care cred că o mai duce un pic.

În martie am fost insomniacă, depresivă, răcită cobză și am avut o grămadă de programări la dentist, iar singura natură pe care am văzut-o prin casă a fost un copăcel rezistent, două plante mai mult sau mai puțin muribunde și câțiva păianjeni. Poate că din cauza asta, el a venit de curând cu un buchet de flori. M-am bucurat, am pus buchetul în vază și l-am uitat pe imprimantă câteva zile (e un loc bun de pus plante, jur).

Eh, și azi dimineață mă pocnește revelația că m-a reapucat strănutul de ceva vreme. Și că mă tot mănâncă interiorul urechilor.

Iau buchetul, îl miros.

„Ce faci?” întreabă el.

„Încerc să mă prind dacă nu cumva sunt alergică la careva dintre florile astea.”

„Și?”

Dau din umeri. După cinci minute, cum nu eram la calculator, îmi zice că am primit un mail.

„Mă uit,” îmi dreg vocea, „achum.”

„Pari agitată.”

„Nhu,” hârâi eu.

„Ai răgușit?”

„Nhu chhhred,” hârâi ca o fumătoare după 10 pachete.

„Iar ai stat cu gâtul descoperit?”

„Nhhhu chrrred chă e ddhee la fhhrhig. Hhhhh. Nhhh-am vhhhoce. Chhhhred că dhhe lhhha fhhhlori.”

„De la flori?…”

„Hââârrrr. Hrrrrrrr.”

Și-l văd că se face palid la față. În zece minute, florile erau departe de casa noastră, iar eu îmi aduceam aminte că, ah, da, unul dintre motivele inițiale pentru care nu-mi plăcea să primesc flori e că sunt alergică la unele dintre ele, dar nu știu exact la care.

Vocea îmi revine suficient de repede încât să nu fug după pastile. De bucurie, încep să fac vocalize prin casă, iar el tot întârzie și întârzie pe afară. Se întoarce până la urmă cu un ghiveci cu o plantă nouă și foarte, foarte verde. Fac câțiva pași tiptil, să văd dacă mai trag o tură de hârâială, dar văd că sunt doar frunze.

E pătrunjel la ghiveci. Mă gândesc că e o idee genială, pentru că n-are polen și poți să-l mănânc dacă n-o duce prea bine. Ba mă și apucă râsul, deci a reușit să mă și distreze cu ideea.

Dar mă gândesc și că, dacă zic asta pe blog și dă ghinionul să ajungă postarea virală, sigur se găsesc niște tipi care să creadă că soluția perfectă cu care pot da pe spate o femeie e să-i aducă pătrunjel sau busuioc la ghiveci.

Apoi, o biată femeie va trece printr-o sagă întreagă a ghivecelor de pătrunjel pe care nu și le dorește și pe care le primește la fiecare ocazie, ba chiar și între ocazii. Și va sta ea într-o bucătărie în care nu încape de ele și se va întreba ce geniu malefic, ce conspirație mondială îi face ei zilele amare. Colegii de birou îi dau pătrunjel, frații îi dau pătrunjel, iubitul îi dă pătrunjel. Cineoribila eminență cenușie ce i-a convins pe toți că pătrunjelul e la modă?!

Dar n-o să fiu eu de vină, ci niște niște bieți oameni sărmani cu duhul care vor soluții universale, pentru că realitatea e prea complicată și îi depășește complet. Ei vor scutura din cap, plecând de la femeia care are mirodenii cât pentru 10.000 de supe. „Pana mea,” vor spune ei, „zice ea că nu-i place pătrunjelul, dar femeile se răzgândesc mereu. Uite și la Roxana aia! În 2012 zicea că nu vrea flori, în 2016 s-a răzgândit, în 2018 îi plăcea pătrunjelul! În 6 ani, trei păreri?! Ce, asta-i consecvență?!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.