Jordan Peterson – “12 Rules for Life” [recenzie în română]
Această carte NU este recomandată în seria „Cartea de azi”. (și nici în general)
De ceva vreme încoace, tot dau de Jordan Peterson pe net, fie recomandat de fani, fie comentat de detractori. Pentru că e prea ușor să-ți faci o opinie despre cineva fără să știi exact ce zice, am zis să-i citesc cartea ca să fiu mai lămurită înainte să mă declar pro sau contra.
Jordan Peterson s-a născut în 1962 și a crescut în Edmonton, un orășel din Canada. A studiat științe politice și psihologie și momentan e psiholog și profesor universitar de psihologie. A ajuns cunoscut pe internet în urma unui scandal cu o lege canadiană anti-discriminare și are o grămadă de fani care-l sponsorizează prin Patreon ca să scoată clipuri. E anti-postmodernism, anti-marxism, anti-stânga în general, ceea ce l-a transformat într-un erou al unora de dreapta.
12 reguli pentru viață
„12 Rules for Life” e o carte de sfaturi pentru viață, care sunt destul de la mintea cocoșului: să nu minți, să-ți găsești prieteni buni, să te bucuri de micile plăceri ale vieții, să-ți educi copiii în așa fel încât să nu-ți vină să-i strângi de gât, să ai grijă de tine șamd.
Din câte știam despre el, Peterson părea genul de om care crede în puterea individului de a-și face singur viața mai bună și are o viziune centrată pe ideea asta. Mă așteptam ca, în mare parte, să fiu de acord cu el, dar să fie detalii unde opiniile noastre să se contrazică. Credeam că avea să vină cu studii științifice greu de combătut, cu claritate și cu adevărurile alea greu de înghițit de care-mi tot zicea lumea.
Ce nu am anticipat a fost faptul că volumul e un talmeș-balmeș de știință, anecdote personale, interpretări ale Bibliei, interpretări ale lui Dostoievski, interpretări de filme Disney, metafore, sfaturi, revelații spirituale ale autorului și nu numai. Uneori, regula de viață despre care vorbește în titlul capitolului nu prea are legătură cu ce e efectiv în interiorul capitolului.
E simpatică treaba, pentru că Regula 10 spune, „Be precise in your speech” („Fii clar/exact în ceea ce zici”), dar el nu e deloc.
Idei principale
1. Ordine versus Haos
Ok, hai să începem cu ce ne sugerează subtitlul („An Antidote to Chaos”/„Un antidot împotriva haosului”) că ar fi o idee importantă: ideea de Ordine vs. Haos.
Cartea are ca subtitlu , deci hai să începem de acolo. Unul dintre conceptele principale ale lui Peterson în „12 reguli” e cel de Ordine vs. Haos, care practic împart… lumea? Lumea oamenilor? Concepția oamenilor despre lume? Nu mi-e foarte clar. Ordinea și Haosul sunt într-un fel baza ideilor lui Peterson, cam în același fel în care conceptul de „calitate” e baza căutărilor și a meditațiilor lui Robert Pirsig în „Zen și arta reparării motocicletei”.
În general, reprezintă Ordinea ca fiind bună: e ținutul explorat, liniștea, lucrurile bune, orânduiala, casa, pământul de sub picioare, locul unde lucrurile merg cum vrem noi, principiul masculin. În general, Haosul e reprezentat ca fiind rău: e ținutul neexplorat, lucrurile care-ți dau viața peste cap, monstrul de sub pat, furia ascunsă a mamei, boala copilului, disperarea și oroarea când ești trădat, locul unde ajungi când totul se destramă, îți pierzi locul de muncă și divorțezi. Haosul e principiul feminin.
Din când în când, mai adaugă și că prea multă ordine duce la tiranie și stagnare – și că haosul ne face să creștem. Dar nu prea des. Cu toate astea, predică echilibrul dintre Ordine și Haos (deși titlul cărții zice că e un „Antidot împotriva Haosului”). E atât de neclar în exprimări încât nu e foarte clar care e poziția lui relativ la Ordine și Haos.
Am auzit așa:
- Că spune că nu poți controla totul, iar acest concept este nou pentru cei din America de Nord.
- Că explică că trebuie să menții echilibrul între Ordine și Haos.
- Că în mare parte e anti-haos, „dar în sensul că trebuie să te aventurezi în necunoscut să observi haosul ca să poți să ții o parte din el sub control. Să nu lași haosul să cuprindă toată existența ființei tale.”
- Că e o carte despre cum să scapi de Haosul din viața ta.
Dihotomia e atât de importantă pentru Peterson, încât spune că ea e motivul pentru care putem înțelege povești fantastice precum „Pinocchio”, „Frumoasa adormită”, „Regele leu”, „Mica sirenă”, „Frumoasa și bestia”. Mai exact, fiecare dintre aceste povești conține și lucruri cunoscute, și lucruri necunoscute, iar noi putem să înțelegem asta.
E destul de greu să spui ceva despre asta dacă n-ai făcut cumva facultatea de filozofie și știi cum să răspunzi la astfel de argumente (nu e cazul meu).
2. Holocaustul și răul din lume
Peterson e foarte preocupat de Holocaust și de comunism ca manifestări ale răului din lume. Nu aș spune neapărat că dă vina pe moartea lui Dumnezeu pentru amândouă, dar spune că după acea moarte a lui Dumnezeu oamenii și-au creat propriile valori pe care au încercat să le impună asupra lumii – iar de ieșit, a ieșit ce-a ieșit.
Răul absolut pe care și-l pot face oamenii unii altora e un subiect care tot apare unde nu te-ai aștepta. La un moment dat, începe să discute de Jacques Derrida, „conducătorul postmoderniștilor”, care ar fi zis că propriile lui idei sunt o formă radicală a marxismului. Apoi începe să povestească despre cum marxismul a dus la comunism, care a ucis zeci de milioane de oameni.
În primul rând, Derrida nu e conducătorul postmoderniștilor, ci e un postmodernist important, cam cum Eminescu nu e liderul poeților români. În al doilea rând, Derrida nu vine să predice un mod de a face lumea mai bună prin ideologie, deci ideile lui nu sunt tocmai materia primă perfectă pentru dictatori. În al treilea rând, Derrida spunea că deconstrucția (chestia pentru care e faimos) e în tradiția și spiritul marxismului, e un fel de radicalizare a lui – deci nu e vorba de toate ideile lui, ci doar de aia faimoasă. Iar deconstrucția implică un fel de punere sub semnul întrebării a conceptelor luate de bune – îmi scapă exact în _ce sens _e ăsta un marxism.
Sincer, filozofia contemporană și marxismul nu sunt punctul meu. Dar din câte văd, nu sunt nici punctul forte al lui Peterson, care pare să fi luat fără context afirmația respectivă. E destul de mult să-l bagi pe Derrida la grămadă cu Lenin, totuși. Iar Holocaustul/comunismul, menționate uneori cu un motiv clar, dau impresia că răul pândește mereu – poate că asta și vrea să zică Peterson, de fapt.
3. Viața e suferință
La fel ca budiștii, Peterson spune că viața e suferință. Spre deosebire de budiști, care vor să atingă iluminarea, Peterson sugerează că putem să suferim mai puțin, dacă ne pregătim pentru viață.
Nu mi-e foarte clar care ar fi ieșirea din suferință. Are la un moment, pe la regula a șaptea, o pagină întreagă în care vorbește de Sens într-un fel care sună bine, dar nu prea înseamnă nimic.
Meaning is when everything there is comes together in an ecstatic dance of single purpose — the glorification of a reality so that no matter how good it has suddenly become, it can get better and better and better more and more deeply forever into the future.
Meaning is what is put forth more powerfully than mere words can express, by Beethoven’s Ode to Joy – a triumphant, bringing forth from the void of pattern after pattern upon beautiful pattern, every instrument playing its part, disciplined voices layered on top of that, spanning the entire breadth of human emotion from despair, to exhilaration.
Mai are și altele. Încă una:
Meaning is the lotus striving upwards through the dark lake depths through the ever-clearing water, blooming forth on the very surface, revealing within itself the golden Buddha himself, perfectly integrated, such that the revelation that the divine will can make itself manifest in his every word and gesture.
Deci, cam ăsta pare să fie antidotul suferinței?… Poate?…
Problemele mele majore cu cartea
Pentru că am citit cartea asta destul de intens în ultimele săptămâni (până când a interferat și cu alte chestii pe care voiam să le fac), aș avea o grămadă de comentarii de făcut. Dar o să încerc să menționez mai mult chestiile importante.
1. Lipsa de claritate a ideilor
Jordan Peterson explică o grămadă de lucruri, dar nu-și exprimă foarte clar conceptele de bază și abordările. Exemple de chestii care nu sunt clare:
- Ce este acel „Being” de care tot vorbește? Este existența umană? Omul în sine? Faptul de a fi? De e e cu literă mare?
- Vorbește mult despre povești biblice și le interpretează. Din ce perspectivă? E vorba de interpretarea Adevărului Divin? Sau discută de Biblie ca de o carte care a influențat puternic cultura occidentală? Sunt două lucruri diferite.
- De ce interpretează Biblia, cărțile lui Dostoievski și filmele Disney? Toate trei sunt influente la nivel cultural, dar în primul caz e vorba de o carte percepută multă vreme ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, în al doilea de romane psihologice rusești, iar în al treilea de povești americane vesele și pline de cântece. Ce au în comun? De ce astea trei?
- Cu cine se ceartă când se ceartă? Uneori pare să predice lucruri ca „ierarhiile există și au existat mereu”, dar nu spune clar cu cine vorbește.
2. Talmeș-balmeșul de idei
Structura cărții e vraiște. Am impresia că Jordan Peterson a vrut să scrie o carte despre ideile principale de mai sus, dar s-a forțat să adopte structura de „12 reguli”. Asta înseamnă că sunt capitole în care 80% dintre informațiile oferite n-au legătură cu titlul/regula în sine.
Să luăm capitolul 2, care spune să te porți cu tine cum ai face-o cu cineva pe care ești dator să-l ajuți.
Zice așa:
- Mulți oameni, chiar dacă sunt foarte bolnavi, nu-și iau medicamentele. Însă, dacă câinele lor ar fi bolnav, s-ar asigura că-i dau câinelui medicamentele la timp. Iar asta e foarte ciudat.
2a. Peterson spune că a găsit răspunsul la problema asta în Geneză.
-
Textele din Geneză se bazează pe alte texte foarte vechi, de când oamenii erau mult mai preocupați de supraviețuire decât de alte chestii, iar Ființa (sau Existența? dammit, Peterson) era percepută cam ca o poveste.
-
Toate poveștile sunt Ordine vs. Haos. Lumea experienței este formată din Ordine, Haos și al treilea element, „procesul care mediază între cele două, care pare să fie identic cu ceea ce oamenii moderni numesc conștiință” (am tradus fix cuvintele lui).
-
Haosul e teritoriu care n-a fost explorat, Ordinea e teritoriu care a fost explorat. De aceea putem înțelege povești gen Pinocchio etc. (vezi mai sus)
-
Haosul, eternul feminin, este forța devastatoare a selecției sexale. Femeile care refuză bărbații îi confruntă cu Haosul „cu o forță devastatoare de fiecare dată când refuză să iasă la o întâlnire cu ei”. (tradus cuvintele lui Peterson)
2b. Peterson se întoarce la Geneză – mai exact, la Adam, Eva și șarpe.
- Șarpele e legat de vedere, pentru că oamenii și-au dezvoltat felul de a vedea pe care-l au acum ca să poată vedea șerpii mai bine. Iar fructul e un măr pentru că merele sunt roșii, iar roșul e culoarea pe care oamenii o văd cel mai clar.
2c. Eva îi dă lui Adam mărul și amândoi încep să vadă.
- Eva face asta pentru că așa fac femeile: le deschid ochii bărbaților respingându-i din nou și din nou și chiar ridiculizându-i.
2d. Vine Dumnezeu. Adam se ascunde, apoi dă vina pe Eva.
-
Răspunsul lui Peterson e: oamenii nu-și au medicamentele pentru că „De ce ar avea cineva grijă de ceva atât de gol, urât, rușinat, speriat, neînsemnat, laș, plin de resentimente, defensiv și plin de acuzații ca un descendent al lui Adam?” (tradus din carte)
-
Soluția: să ne purtăm cu noi cum am face-o cu ceilalți, pentru că ne urâm mult.
Nu oferă niciun studiu care să coreleze ura de sine cu tendința oamenilor de a nu lua medicamente. Dar a trecut prin Ordine vs. Haos ca cheie de interpretare pentru „Pinocchio” ca să explice comportamentul Evei din Geneză, ca să explice comportamentul lui Adam, ca să explice că ne urâm, ca să ne explice că trebuie să avem grijă de noi.
Fiecare idee în parte e problematică, toate la un loc dau o concluzie bună doar pentru că a scris întâi concluzia și pe urmă demonstrația. (Scrie asta în prolog pe undeva)
3. Știința prost interpretată
Lumea mi-a spus că Jordan Peterson își face temele cu grijă și dă referințe științifice pentru toate concluziile lui. „Perfect!” mi-am zis. „Hai să vedem!”
În primul capitol, povestește pe larg despre cum se bat homarii pentru supremație. Explică cum se intimidează homarii unii pe ceilalți ca să stabilească care-i mai puternic fără să se lupte direct (și eventual să fie răniți amândoi), cum dau din antene și ce fac cu cleștii. Doar rar ajung să se lupte.
„Uneori,” zice Peterson (iar eu traduc), „înfrângerea poate avea consecințe și mai drastice. Dacă un homar dominant este puternic înfrânt, creierul lui practic se dizolvă. Apoi, îi crește un nou creier, de subordonat – unul mai potrivit pentru noua sa poziție inferoară. Creierul său original pur și simplu nu este suficient de sofisticat pentru a face tranziția de la rege la supus mărunt fără o disoluție și nouă creștere a creierului practic completă.”
Când am citit asta, am rămas șocată: homarilor li se dizolvă creierul și apoi le crește la loc. Din punct de vedere biologic, e incredibil!
Așa că am mers la notița unde dădea numele studiului, „The effect of social experience on serotonergic modulation of the escape circuit of crayfish.” Iar de acolo, am mers pe net, unde am găsit studiul. Nu prea înțeleg jumătate din cuvinte, dar am zis că dacă o fi vreun creier dizolvat pe acolo, o să-l găsesc.
N-am găsit nimic despre creiere care se dizolvă – în schimb, pare că serotonina are efecte diferite asupra homarului învins și a învingătorului, iar efectele sunt reversibile. Peterson vorbea metaforic, dar nu reieșea deloc din context.
M-am dus pe net să văd dacă mai zicea cineva ceva de cum discută Peterson știință și am descoperit că e un critic care a discutat o oră despre un studiu citat în carte. Criticul e plictisitor (am jucat sudoku cât l-am ascultat ca să rezist), dar se uită la un alt studiu citat despre homari și vede că ce zice Peterson nu prea coincide cu ce e scris în studiu, ceea ce-l face să se întrebe dacă Peterson n-a citit studiul sau dacă l-a înțeles greșit și care variantă e mai rea.
Am mai căutat câteva dintre referințe, dar nu prea mi-a inspirat încredere ce am găsit.
Problemele mele mai mici cu cartea
„12 Rules for Life” e plictisitoare cu spume din cauza stilului în care e scrisă. Prietenul meu voia să citească capitolul 2 ca să vadă ce tot vorbeam pe acolo cu Adam, Eva și Pinocchio și a cedat la mijloc. Nu la mijlocul cărții, la mijlocul capitolului.
De mai multe ori, Jordan Peterson spune că bărbații suferă enorm când sunt respinși de femei. De fapt, la un moment dat zice (traduc, nu stau să și cizelez): „Mama Teribilă este spiritul inconștienței nepăsătoare, care ispitește spiritul mereu-năzuitor al conștienței și iluminării în îmbrățișarea protectoare, ca un pântec, a lumii celeilalte. Este groaza pe care tinerii bărbați o simt față de femeile atrăgătoare, care sunt natura însăși, mereu gata să-i respingă, intim, la cel mai profund nivel posibil. Nimic nu inspiră rușinea, distruge curajul și stimulează sentimentele de nihilism și ură mai mult decât asta – cu excepția, poate, a îmbrățișării prea strânse a mamei prea grijulii.”
Cu alte cuvinte, J.P. prezintă tinerii bărbați ca pe niște floricele ușor de strivit de refuzuri, ceea ce nu cred că e foarte corect nici față de ei, nici față de femeile în cârca cărora aruncă responsabilitatea pentru fenomenul ăsta. Mai ales că nu le spune tipilor să se ridice și să-și vadă de treabă, ci o lasă așa, ca pe o teribilă suferință. (Îi ziceam unei prietene, în glumă, „Binecuvântați sunt homosexualii, căci a lor este viața frumoasă, fără suferință cauzată de femei.”)
Peterson are și tendința să facă afirmații sexiste. Dacă e vreun fan de-al lui pe aici, nu, nu mă refer la faptul că spune că femeile sunt mai puțin interesate de inginerie decât bărbații, ci la momente în care-l ia gura pe dinainte: „Universitățile – și mai ales cele umaniste – sunt pe cale să devină un joc pentru fete? Asta ne dorim?” Mmm… nuuuu, dar nici n-aș pune problema așa, dacă aș vrea să fiu luat în serios și să nu fiu un masculinist de tumblr.
Pare să fie de acord cu bullyingul și chiar povestește despre cum are un efect bun asupra băieților, pentru că nu-i lasă s-o ia pe câmpii. Un exemplu pe care-l dă e Nelson din The Simpsons; altul e de pe vremea când lucra la căile ferate și angajații aruncau cu pietre într-un tip care s-a supărat când i-au pus o poreclă tâmpită. Ideea lui Jordan Peterson e că tipul n-a știut să se integreze în grup.
Are o parte la final în care își pune întrebări și-și dă răspunsuri ca într-un fel de „Conversații cu Dumnezeu” de Neale Donald Walsch. „Ce să fac cu fiul meu? Încurajează-l să fie un adevărat Fiu al lui Dumnezeu.” „Ce să fac cu soția mea? Poartă-te cu ea de parcă ar fi Mama Sfântă a Domnului, ca să poată naște eroul care va salva lumea.” „Ce să fac cu o națiune dezbinată? Unește-o la loc cu cuvinte atent alese despre adevăr.” Poate că e un exercițiu util pentru sine, dar cumva, văzând întrebările și răspunsurile, n-am putut să nu simt un aer un pic pueril, un pic religios/mesianic din partea lui.
Ce nu mă așteptam să găsesc în cartea asta, dar am găsit
Există un loc unde Jordan Peterson folosește sintagma „slut of a mother” („târfa de mă-sa”, cum ar veni) când vorbește despre un personaj fictiv. Sincer, nu e tocmai una dintre sintagmele pe care te-ai aștepta să le vezi scrise într-o carte de non-ficțiune al cărei autor e un profesor universitar.
Regulile nu scuză mijloacele
Nu mi se pare că mesajul lui Jordan Peterson e suficient de important ca să zic că merită auzit în ciuda problemelor mari și mici. Regulile nu sunt noi, deci pot fi auzite de altundeva. Dezvoltarea personală, cu sfaturile ei mai bune și mai proaste, e disponibilă și în alte părți.
Ce face Jordan Peterson e să spună cu un ton măreț chestii vechi, să vorbească pompos, să te umple de detalii și să dea impresia că e foarte inteligent. Dar nu prea are foarte multă substanță – majoritatea ne ciocnim de sfaturile astea, date mai puțin pompos, destul de des de-a lungul vieții. „Fă-ți curat în cameră” a fost refrenul maică-mii mulți, mulți ani de zile, nu aveam nevoie să ignor sfatul ăsta și de la Peterson, chiar dacă el zice „Set your house in perfect order before you criticize the world”. Aia cu „oprește-te și miroase trandafirii” e veche în dezvoltare personală, dar Jordan Peterson îi spune, „mângâie pisicile când dai de ele pe stradă”.
Ce cred că s-a întâmplat aici e că Peterson trece printr-un fenomen gen „Twilight”. Seria „Twilight” (care e prost scrisă, apropo) aduce genul romanului de dragoste în fața unui public nou, care-l descoperă într-o formă pe care o poate digera. Seria „50 Shades” face cam aceași lucru, dar pentru adulți.
„12 Rules for Life” e un self-help pentru oameni care nu citesc așa ceva, care probabil că n-au trecut prin zece mii de interpretări ale Genezei și habar n-au cine e Neale Donald Walsche. Are un pic de spiritualitate, multe povești mai mult sau mai puțin digerabile, o grămadă de sfaturi pe care le știi deja dar nu le respecți în totalitate (cine poate să-și pună casa într-o ordine „perfectă”? Întotdeauna mai e ceva de făcut) și nu numai, dar în loc ca toate astea să vină din partea unui om din cercurile New Age/self-help, vin din partea unui profesor universitar. În loc să se bazeze doar pe revelații personale, Jordan Peterson face referiri la știință, cu note de final cu tot.
Acuma, Peterson nu poate fi altcineva decât este. Nu-și folosește popularitatea pentru a face rău în mod direct (n-are un cult petersonian sau ceva) și nu pare să-și impună ideile cu forța, chiar dacă ar vrea ca alții să le accepte. E un om cu care nu sunt de acord din cauza tuturor motivelor de mai sus, dar problema cea mare mi se pare că nu e el însuși.
Problema pe care o remarc eu e că, chiar dacă el nu și-a creat un cult, există un cult de personalitate în jurul lui, cu oameni care îl cred mult mai inteligent și înțelept decât e de fapt. Care îl plac pentru că spune lucruri „de bun simț”, pentru că luptă împotriva lucrurilor care lor nu le plac, care îl cred pe cuvânt pentru că face referințe la tot felul de studii. Sunt convinși că oricine zice ceva împotriva lui e un stângist rănit în aripă care se plânge că viața nu-i dreaptă și care e sensibil la cuvinte.
Dar lucrurile nu sunt chiar așa. Există lucruri reale care nu sunt tocmai ok aici. Să le ignori pentru că cineva are păreri similare cu ale tale (în mare) e o greșeală.
Cam atât despre cartea asta și Peterson.