Duci și negri, români și războaie
Am părăsit o vreme blogul pentru că mă săturasem de online și de problemele românești. Între timp, am fost în vizită la editura Nemira (o chestie de care o să vă povestesc în curând, pentru că o tot amân de pe vremea când era un pic mai vară), am citit câteva cărți (recenziile urmează), am lucrat pe rupte și am început să devin din ce în ce mai conștientă de titlurile romanelor de dragoste pe care le văd pe la chioșcurile de ziare în timp ce aștept autobuzul.
De-a lungul vremii, am trecut prin tot felul de toane în ale cititului. Am avut o perioadă prin facultate când citeam excesiv de multă literatură victoriană, am avut un an în care am citit young adult până m-am plictisit, am avut și o scurtă perioadă de SF – dar anul ăsta am făcut un lucru la care nu m-am aștepat niciodată.
**Am citit o grămadă de romane de dragoste. **
E ciudat și s-o spun. Mereu am asociat romanul de dragoste cu veșnica poveste a eroinei zăpăcite și inocente care e sedusă de tipul frumos și bogat care-i dăruiește lumea pe tavă. Când colo, se pare că singura cerință pe care trebuie s-o întrunească un roman de dragoste e să aibă un final fericit în care personajele sunt într-o relație stabilă. Ceea ce înseamnă că poate conține sau nu siropuri, în funcție de autor, și că poate să urmeze sau nu o formulă.
Cu alte cuvinte, am crezut în stereotipuri și în chestii aflate din auzite, ceea ce a fost o greșeală.
Pentru că am o prietenă bună care știe ce să-mi recomande, am ajuns să citesc de zor două autoare care scriu romane de dragoste m/m (adică gay, adică cu homosexuali, ca să fie super-clar și să nu ziceți că nu v-am zis). Una scrie fantasy istoric de inspirație lovecraftiană (Whyborne & Griffin de Jordan L. Hawk); iar cealaltă scrie serii istorice scurte care se petrec prin zona britanică.
Britanica e K.J. Charles, o tipă care mi-a plăcut întâi ca bloggeriță, deși nu scrie prea des pe blog. Are articole faine despre scris, despre editat, despre minorități, despre istorie. Și destul de repede, poți să remarci că e un pic exasperată de tendințele populare ale romanelor de dragoste; la un moment dat, avea un articol grozav despre titluri nobiliare și moduri de a te adresa nobililor în care spunea cam așa: „7) Duce. Cel mai înalt rang, aflat sub însăși familia regală. Titlul de ‘duce’ este unul incredibil de important și pot exista doar câțiva duci în același timp în orice perioadă; excepție fac poveștile de dragoste, în care sunt mai numeroși decât servitorii.”
K.J. Charles e genul de tipă cu picioarele pe pământ care și-a făcut cercetarea istorică și s-a lăsat inspirată de ce a găsit pe acolo – iar pentru că o parte din cercetare a fost în zona „London Labour and the London Poor”, are cărți și cu oameni de rând care-și văd de viața lor în păturile mai puțin înalte ale societății. Unii sunt de culoare (indieni, de exemplu, care nu erau rari în perioada victoriană), alții au diverse meserii mai neobișnuite (taxidermist, vânzător de literatură pornografică) și mi se pare că e cineva și prin spectrul autist. Are personaje pestrițe și memorabile, iar conflictele sunt în general mai profunde decât „eu îl plac, oare el mă place?”
E ceva care-mi place enorm în abordarea ei, un sentiment de realitate, că citesc despre oameni care ar putea exista. E fantezie, clar – uneori la propriu, are și cărți de fantasy istoric – dar are și o doză de realism. O altă autoare zicea într-o postare foarte recentă că în Regatul Unit erau vreo 30 de ducate, ceea ce însemna că aveai vreo 30 de duci concomitent – iar persoane de culoare erau cel puțin, după cele mai minimaliste calcule, măcar vreo 2500 doar în Londra în 1851. Așa că o poveste de dragoste cu un personaj de culoare din Anglia victoriană e mult mai plauzibilă decât una cu un duce, statistic vorbind. Dar ni se pare mult mai puțin plauzibilă pentru că am auzit mai rar de negri în orașul în care trăia Charles Dickens și deci ne e mai greu să ni-i imaginăm.
Pentru că trăiesc printre oameni care vorbesc despre politică prea mult, am aflat că asta se numește „progresism” etc. E ok, am stabilit la începutul postării că citesc de plăcere romane de dragoste m/m, sunt nașpa, hai să nu reluăm subiectul.
Ce mi s-a părut interesant la ce zicea tipa asta e că într-adevăr noi știm istoria din povești. Avem impresii, ne construim imagini despre trecut bazate pe tot felul de lucruri și crâmpeie de idei, dar cumva nu le legăm de noi.
Mă gândeam că viețile oamenilor din trecut se aplatizează cumva, devin liniare – ele nu au fost așa, dar noi le facem să fie în capul nostru. Ne spunem povești despre trecut, dar nu avem decât crâmpeie de informații și nu căutăm mai multe.
De câțiva ani încoace, mă preocupă poveștile de familie. Nu știu prea multe dintre ele, pentru că familia e răspândită care încotro și nu prea am de la cine să le aflu, dar istoria începe să aibă cu totul alt sens când o pui în context.
Străbunicul era din Hăghig, un sat din Austro-Ungaria. Nu știu când s-a născut, dar era prin 18xx. Era un tip mai răsărit de felul lui. Dacă nu-l încurc cu altcineva din familie, la un moment dat s-a însurat cu o femeie din sat, iar la alt moment dat după aceea a izbucnit un război și a fost trimis pe front.
A fost luat prizonier prin Italia, unde contele (sau alt nobil, ce-o fi fost) care-l avea în grijă a descoperit că era ceva de capul lui și l-a pus la treabă de intelectual. Asta, din nou, dacă nu am încurcat eu ceva la detaii. Oricum, povestea e scurtă: la finalul războiului i s-a oferit ocazia să rămână pe acolo, el s-a întors în Hăghig – și dacă n-oi fi încurcat eu două povești, a descoperit că nevasta îl părăsise pentru altul. A fost unul dintre oamenii din sat care au semnat pentru Marea Unire.
După care, străbunicul ăsta al meu și-a găsit o nevastă tânără dintr-un sat învecinat și s-a pus pe făcut comerț – i-a mers bine treaba, și-a deschis și-o crâșmă și, ce mai, viața era bună în sat. Din câte am auzit, Hăghigul avea și gazetă proprie în perioada aia. A avut cel puțin doi copii, bunica și fratele ei. Fratele lui (dacă nu încurc legătura de rudenie) a trecut Atlanticul și a mers în SUA, a făcut ceva afaceri pe-acolo, s-a căsătorit (cred) și s-a întors în România unde a făcut alte afaceri.
Bunica a mers la liceu la Brașov, unde avea credit pe la negustorii sași pentru că străbunicul făcea comerț cu el. A stat cu burta pe carte și s-a pregătit de faculat și, pentru că toți erau oameni descurcăreți, au trăit fericiți până la adânci bătr-…
Bre, n-ați fost atenți la școală? Au trăit fericiți pe naiba, că a venit următorul război mondial, după care au venit comuniștii. Și când au venit comuniștii, s-a dus pe apa sâmbetei tot ce strânseseră și făcuseră. Străbunicul a trebuit să fie un bun comunist și să renunțe „benevol” la afaceri pentru că altfel bunică-mea și fratele ei puteau să-și ia adio de la studii.
Uneori mă plimb prin Brașov și mă gândec că și bunică-mea a trecut prin aceleași locuri – trec prin fața unor localuri și știu că străbunicul a fost pe acolo, mă uit în poze vechi și mă gândesc că ar fi putut să fie prinși cu un umăr, un colț de haină. Sau ar putea la fel de bine să fie nenumiți în careva din pozele expuse uneori prin Brașov – cine știe? Eu nu i-am cunoscut și nu-i pot recunoaște.
Dar pot încerca să reproduc măcar parțial lumile în care trăiau. Brașovul pestriț, în care întâlneai maghiari, nemți și evrei înainte să plece ca să scape de comuniști sau să fie înecați sub valuri de români aduși mai cu forța. Satele din care plecai la război ca cetățean al unei țări și te puteai întoarce ca cetățean al alteia. La străbunica care putea să ofteze după un pic de curry, în timp ce maică-mea habar n-avea despre ce era vorba. La o lume cosmopolită ale cărei urme au fost șterse cât s-a putut de mult.
…așa că mă tot gândeam la poveștile pe care ni le spunem. Mă uitam la ce se face de centenar, la poveștile despre ce este tradiția românească, la stereotipurile cu țăranii care erau strămoșii noștri – și mă gândeam că și istoria noastră e spălată bine, până când s-a umplut de țărani binevoitori care au fost urbanizați de comunism, până când au dispărut orașele pestrițe, până când oamenii s-au tras dintr-un sat și doar de-acolo, de zici că din moși-strămoși dacii nu s-au urnit din loc, ci au prins rădăcini și acolo au rămas. Iar dacă erau transilvăneni, pesemne că erau conștienți de apartenența viitoare la România chiar și înainte de 1918.
Mă gândeam la toată complexitatea asta, stoarsă bine, aplatizată, stereotipizată. La faptul că cel mai greu nu e să afli despre lucrurile pe care nu le știi, ci pe cele pe care ai impresia că le cunoști și că sunt anoste – până în momentul în care descoperi o scânteie de ceva interesant și începi să cauți ca să vezi mai bine ce e acolo.