Roxana-Mălina Chirilă

Florin Chirculescu – “Greva păcătoșilor” [recenzie]

Dacă o să citiți o singură carte anul ăsta, nu citiți „Greva păcătoșilor” de Florin Chirculescu. E o carte bună pe direcția ei, dar capabilă să încerce răbdarea celor care poate vor să citească ceva cu poveste, personaje de care să le pese, sau alte chestii de-astea clasice.

„Greva păcătoșilor” e o carte despre trei tipi: Sahib, Sahib și Mesneraș. Da, sunt doi Sahibi. Primul Sahib e un evreu contemporan cu Mahomed, care s-a dus în India, a învățat medicină de acolo, s-a întors în Medina și a ajuns doctorul lui Mahomed. Din cauza unei pățanii dubioase de la o mănăstire, a fost blestemat să scrie o carte despre doi frați din România anului 2013, care vor să urce pe Nanga Parbat.

Mesneraș și al doilea Sahib sunt frați gemeni din România zilelor noastre și au un vis din copilărie: să urce pe Nanga Parbat. Sahib e chirurg, Mesneraș lucrează pentru SRI și sunt telepați – e mai degrabă o trăsătură de caracter decât un avantaj real, pentru că deși uneori conversațiile mentale sunt utile, de multe ori pică unul peste celălalt în momentele mai puțin bune. În plus, Sahib are tot felul de viziuni cu un evreu de pe vremea lui Mahomed, iar la un moment dat încep să i se plimbe prin minte și alte persoane.

Între timp, Iașa, prietenul lor din copilărie (de n-o fi vreo rudă, pentru că sincer încurc legăturile de rudenie și uneori și personajele) e un regizor de operă din lumea foarte înaltă a artei, care e pe urmele manuscrisului primului Sahib, convins fiind că se referă la cei doi gemeni pe care-i știe el de mic, Sahib și Mesneraș, și pe care-l tot găsește în tot felul de limbi, niciodată terminat, mereu în altă versiune.

Ok, hai să începem cu ce e rău, ca să pot să-mi scot cârcoteala din sistem.

Cartea e plină de povești de familie – povești despre familia lui Mesneraș și Sahib, începând de la generații demult apuse, povești despre viețile unor personaje secundare și familiile lor, povești despre ce s-a întâmplat cu nu știu cine care nu știu ce șamd. Poveștile în sine sunt interesante, dar sunt scrise foarte sec: x s-a dus în locul cutare, a făcut y, apoi s-a întâmplat z, ceea ce a dus la w. Noroc că între cronici sunt de obicei capitole care se petrec în timp real, ca să nu simți că citești Wikipedia.

Personajele secundare din zilele noastre tind să fie unilaterale și nu foarte interesante – mai degrabă îndeplinesc funcții, nu le simți că ar fi oameni în carne și oase. Funcția lui Moșbătrân e să agite apele în lumea medicală, funcția lui Sipi e să fie un soț căruia i se pun coarne, funcția lui Iașa e să fie un artist excentric care caută cartea care ne interesează pe noi, funcția lui Cixi e să fie activistă. Șamd. Dacă elimini funcția, personajul dispare. Personajele principale sunt mai bine conturate, dar nu pot să spun că mi-au trezit vreo simpatie aparte.

Pe urmă, capitolele sunt povestite ba la persoana întâi, ba la persoana a treia, chiar dacă sunt din perspectiva aceluiași personaj. Ba suntem în mintea lui Mesneraș, ba îl privim din afară, ba suntem în mintea vreunui Sahib, ba îl privim din afară, ba vedem un pacient în comă care e la un pas de moarte, ba suntem în capul lui. Dar, din păcate, lucrul ăsta are o logică ce devine clară la finalul cărții.

Zic „din păcate”, pentru că se dovedește a fi un joc filozofic despre autorul-creator, în care Chirculescu ne face cu ochiul ca să ne atragă atenția asupra faptului că citim o carte despre o carte, că autorul are puterea să facă ce vrea cu personajele, iar ele n-au cum reacționa etc. Sincer, chestia mi se pare o frecție post-modernistă, dar știu că sunt unii care sunt dați pe spate de astfel de jocuri intelectuale, deci YMMV.

Hai să vă dau spoilere. Sahibul de pe vremea lui Mahomed nu e convins de existența gemenilor, chiar dacă are semne că ar fi reali. În vremurile noastre, cei doi gemeni nu sunt convinși că manuscrisul evreului e real, deși li se zice că ar fi. Până aici, ok. Dar pe la final, lucrurile o iau puternic pe panta asta: Sahib evreul începe să modifice chestii din cartea pe care a scris-o pentru că se enervează, chestia asta duce la modificări în povestea de azi, ba chiar și la o mică „modificare” în volumul fizic pe care-l citești (un pătrat gol în loc de o bucată de frază pe undeva). Apoi Chirculescu merge și mai departe. La un moment dat, naratorul e un nenumit „prieten al lui Sebastian A. Corn” – Sebastian A. Corn e pseudonimul lui Chirculescu de pe vremea când scria SF – și ajungem pe panta nebuniei auctoriale, în care se deconstruiește iluzia ficțiunii și se demască atotputernicia creativă a autorului.

Pe mine mă lasă rece chestia, dar măcar o să se bucure studenții la Litere că au despre ce să scrie când li se cere un eseu despre post-modernism într-o operă românească.

Hai să continuăm cu ce e mișto.

În primul rând, în ciuda cronicilor de familie și a dimensiunii considerabile de 1100 de pagini, „Greva păcătoșilor” se citește ușor, mai ales după ce intri în ritm și te obișnuiești cu gândul că e un roman în care nimeni n-o să ajungă niciodată la nicio rezolvare în niciun domeniu. Pe lângă asta, deși ambii Sahibi sunt doctori și nu ezită să-și descrie meseria, Chirculescu reușește să nu facă din asta un spectacol al ororilor corporale – poate pentru că e doctor în viața reală și deci se concentrează mai mult pe rezolvări, unelte și medicamente decât pe descrieri viscerale ale trupului uman suferind. (E ceva, de obicei mă apucă amețeala numai când aud de operații.)

De fapt, pentru pasionații de așa ceva, probabil că poveștile despre operațiile desprinse din medicina indiană ale primului Sahib sunt o adevărată plăcere, pentru că afli multe. Sau, dacă ești ca mine, te bucuri de faptul că sună aproape ingineresc și nu te chinuie.

Povestea primului Sahib, care e și povestea ultimelor zile ale lui Mohamed, e bine închegată. De fapt, deși ocupă cel mai mic spațiu din roman, se comportă cel mai mult ca o poveste clasică: are un început, are un conflict, are o încheiere, totul e clar – poate și pentru că e în trecut și deci într-un loc relativ „stabil”. Iar personajele secundare de aici chiar par reale, de la fiica doctorului care e o copilă pusă pe șotii, la soția Bilha cu care are ceea ce pare a fi singura relație bărbat-femeie chiar funcțională din carte, la indivizii din jurul lui Mahomed, până la Mahomed însuși.

Bine, asta nu înseamnă că Sahib ajunge undeva, ci că povestea ajunge undeva fără el, căci el se tot învârte în jurul cozii și n-ajunge nicăieri, în afară de centrul urii tuturor. În povestea din zilele noastre, lipsa de destinație e mult mai clară – Sahib și Mesneraș vor să ajungă pe Nanga Parbat, dar la modul practic treaba se amână la infinit. Sahib contemporanul e în sindicatul medicilor și vrea să obțină măriri de salarii pentru toată lumea, dar e prins într-un joc politic și n-ajunge nicăieri. Dar e ok, romanul e mai mult despre drum decât despre destinație.

Mai exact, e nebunesc. Sahib contemporanul se trezește cu tot felul de lume în cap, fie că e vorba de frate-su, fie că e vorba de o tipă de pe vremea primului Sahib. Apare un fel de conspirație medicală în care toată lumea vrea să pună mâna pe Sahib și să-l influențeze, așa că ajung serviciile pe urma lui, punându-l pe Mesneraș să afle ce are frate-su în cap (n-are nimic și Mesneraș o știe).

Apoi, există un blestem al familiei care a început în urmă cu câteva generații și care împinge membrii înspre incest (Sahib se ferește cu disperare de chestia asta). E un corb care apare constant peste tot din motive (habar n-am care-s alea). Iașa îl pune în scenă pe Wagner în cele mai grandios-dubioase moduri, în ciuda faptului că-l urăște, până ajungi la absurdități incredibile și distractive. Și, bineînțeles, cartea despre cei doi gemeni apare în tot felul de versiuni, cu cuvinte sau pagini lipsă, în biblioteci antice, pomenită într-un număr de TinTin, jucată undeva de o trupă de teatru tradițional, ba chiar și ca o traducere pe un site care nu se știe de cine aparține.

Nimic nu capătă o explicație, lucrurile rămân în coadă de pește. Cine sunt conspiraționiștii? Cine traduce cartea evreului? De ce scrie fix cartea asta? Ce e cu corbul care tot apare? De ce Nanga Parbat? Eh.

E prima oară când înțeleg atracția pe care o simt unii față de romanele lui Thomas Pynchon, care scria post-modernism „jucăuș” pe care nu l-am prea gustat pentru că nu vedeam scopul și nu prindeam bancul. În schimb, „Greva păcătoșilor” are ceva mai multă poveste, chiar dacă sare de la un lucru la altul apropo de nimic și de orice. Are ceva mai mult absurd decât te-ai aștepta de la o carte realistă, mult mai mult realism decât te-ai aștepta de la o carte cu telepați. Are personaje mai bine conturate decât au în general alde Pynchon&co. (eh, alea principale…). Are un gen de umor, are un strop de realism magic. Are multe lucruri bune, dar și câteva chestii care pot să-ți strice tot cheful dacă nu-ți plac.

E scoasă la Nemira și disponibilă pe site-ul lor, pe eMag și pe Libris. Eu am cumpărat-o în prima ediție, ediția curentă are pe ea o bulină roșie care anunță că o să pice la următorul cutremur că a câștigat câteva premii date de diverși din România, ceea ce în cazul de față nu spune nimic de rău despre calitatea cărții.


P.S. Evident că, după ce am scris asta, am fost întrebată cine și-ar numi copiii „Sahib” și „Mesneraș”.

„Nu și-a numit nimeni copiii așa, sunt porecle,” am zis eu, gata să explic că aproape toată lumea din povestea contemporană funcționează pe porecle.

„Dar știi cine și i-ar fi numit așa?”

„?”

Waldemar Ciorbă.

Doamne, apără-ne de glumele cu SF-iști.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |