O pledoarie pentru arta de consum, entertainment și „Fluturi”

Am fost să văd „Joker”. Nu acum, ci pe 4 octombrie, când am scris următorul mini-comentariu pe Facebook:

“Joker” e un thriller psihologic despre un tip din Gotham care o ia razna când ajunge protagonistul unui film de artă european.

N-am vrut să zic mai multe până nu s-a dus valul de entuziasm, pentru că majoritatea celor pe care-i știu au fost încântați de film, dar eu l-am urât cu spume. Și sincer, nici măcar nu e vina filmului.

Pentru că trăiesc izolată de lume și pentru că aveam prea mult de muncă și un burnout legendar, nu știam despre ce e filmul. Nu văzusem trailere. De-abia dacă auzisem de existența filmului. Apoi, am avut această discuție:

El: Vrei să mergem la „Joker”?
Eu: Ăăă…
El: E 2D.
Eu: Atunci sigur. E cu tipul ăla…?
El: Care tip?
Eu: Ăla din Suicide Squad? Jokerul ăla nașpa?
El: Nu, nu, e alt actor.
Eu: Ah, ok. Bine.

În necunoștință completă de cauză, eu credeam că o să fie cu supereroi. Cu Batman, cel puțin. Nu era tocmai o așteptare nerealistă, luând în considerare cine e personajul principal. Mă gândeam că e un film cu supereroi care se desfășoară în prezent, realizat din cine știe ce motiv în 2D, slavă cerului.

Când am văzut începutul vintage, cu animația Warner Bros. cu atmosfera de anii ’80, am zis că o să fie un film cu supereroi în care acțiunea se petrece în trecut. Mi s-a părut genial. N-aș zice nu la un Spider-Man Noir, de exemplu. Coloana sonoră avea să fie de Bee Gees, nu?

Apoi, începutul filmului. Un cadru lung. Foarte lung. În care, în sfârșit, am început să mă prind că așteptările mele erau nu doar un pic pe lângă, ci din cu totul alt univers. Probabil din universul Marvel.

„Joker” a fost una dintre cele mai chinuitoare experiențe pe care le-am avut în sala de cinema – includ în socoteală și un film polonez despre o tipă care trece printr-un război nașpa, e violată, face după câteva luni un avort spontan, o ajută un doctor care nu se pricepe și moare de cancer cauzat de malpraxis. Singurul motiv pentru care n-am plecat din sală după zece minute a fost faptul că nu eram singură și că n-am avut prezența de spirit să-mi dau seama că pot pleca.

N-am mai avut nervi să mă uit la drame după film. Nu mai vreau să mă uit la „Broadchurch”, pentru că mă deprimă prea mult. Nu mai vreau să merg la cinema câteva luni de zile de acum încolo, fie filmele 2D sau 3D. Doar un „Into the Spider-Verse” m-ar mai putea duce acolo, dar nici așa nu sunt sigură.

Singura chestie la care mă uit cu plăcere e Shadowhunters, un serial de 2 neuroni lipsit de orice fel de profunzimi. Motivul pentru care am ajuns la el e că am dat pe Tumblr de niște .gif-uri din serial, am căutat să văd de unde sunt și am decis că vreau să văd un serial cu un vrăjitor care arată așa. ¯\_(ツ)_/¯

Magnus Bane

Cu toate astea, „Joker” nu e un film rău (chiar dacă eu îl urăsc cu pasiune). E un film despre un om cu probleme psihologice pe care sistemul îl abandonează și care devine o Mare Problemă pentru că societatea ca întreg nu l-a ajutat cu nimic. Lumea e impresionată.

Dar rezistența mea la filme e mică. Mi-e greu să mă uit 2 ore la un ecran fără să fac altceva. Când e vorba de filme despre probleme sociale, am nevoie de rezerve psihice. Cadrele lungi mă chinuie. Cinematografia în general e o artă pe care mi-e greu s-o diger – și cu cât se bazează mai mult pe emoții exprimate subtil și pe cadre nu știu de care, cu atât mi-e mai greu s-o diger.

Sunt, cu alte cuvinte, o inadaptată la cea mai consumată formă de artă/entertainment din ziua de azi. Dacă aș avea aceeași problemă cu cărțile, aș face parte dintre „tinerii din ziua de azi care nu citesc, iar dacă citesc, citesc doar tâmpenii”.

Deci aprecierea pentru „arta profundă” și pentru „subiecte grele” și „artă care ne face să gândim” nu e o chestie de cultură, ci de afinitate cu mediul artistic. Unii urlă la Anna Karenina „MIȘCĂ ODATĂ CU FIRUL ĂLA NARATIV CĂ MURIM DE BĂTRÂNEȚE”, alții urlă același lucru la copilul care mănâncă o prăjitură timp de 5. nenorocite. de. minute în „Once Upon A Time In America”.

„Joker” m-a făcut să mă gândesc la două lucruri. Primul e un lucru pe care-l zic des: mă enervează atitudinea celor care se uită de sus la cei care merg la filme sau citesc cărți „de consum”. Al doilea e un lucru mai de finețe: așteptările publicului sunt importante.

În ce privește atitudinea… dacă ai nevoie de o afinitate cu un domeniu ca să percepi o operă la adevărata ei valoare, trebuie să-ți creezi afinitatea aia cumva. Ca să citești un roman „de consum” nu ai nevoie de vaste cunoștințe în domeniu, poți să intri direct în carte și asta e. Ca să apreciezi cu adevărat „Jonathan Strange & Mr. Norrell”, trebuie să știi un pic de literatură georgiană/victoriană. Ca să apreciezi romanele lui James Joyce, trebuie să ai o cultură destul de vastă. Nu e vorba de faptul că „sunt pentru oameni deștepți”, ci de cam același lucru care face ca parodiile și satirele să meargă mai bine (sau să meargă, punct) dacă știi la ce se referă.

Sau, altfel spus, e ca și cum ai merge la masă și ai asculta discuțiile despre ce mai fac unii-alții din familie. Dacă sunt din familia ta, poți să pricepi discuția. Dacă sunt familia altcuiva, probabil că o să pierzi șirul verilor care au mers nu știu unde și au făcut nu știu ce. Iar în cazuri foarte rare, cineva din familie a făcut ceva suficient de interesant, și suficient de bine explicat, încât să fie mișto povestea chiar dacă nu știi omul, dar cei din jur se bucură și mai mult de poveste deoarece cunosc persoana.

Iar o marte parte din literatură a fost odată de consum. Acum nu mai e, pentru că are nevoie de cunoștințe în plus, dar Shakespeare scria ca să distreze oamenii în general, victorienii scriau pentru populația mai largă, Homer pentru toți grecii. Acum ne permitem snobisme, și nu mai avem contextul și preferințele de atunci, așa că punem pe un soclu ce s-a scris în urmă cu câteva sute de ani.

Părerea mea e că literatura de consum e ok. Până și cea de slabă calitate, cum e „Fluturi” de Irina Binder. Toți pornim de undeva. Ideea e să nu rămânem acolo de unde am pornit.

A doua chestie: așteptările. Așteptările modelează experiența. Poate că n-aș fi urât „Joker” din tot sufletul dacă nu m-aș fi așteptat să văd un zeppelin plin de gaz ilariant care explodează deasupra unei metropole, făcând populația să râdă isteric; dacă nu m-aș fi așteptat la un criminal genial, nebun și oribil care să scape mereu printre degetele celor care încearcă să-l prindă. Dacă nu m-aș fi așteptat la un film de acțiune.

În schimb, „Joker” e un film care putea fi făcut în regia lui Mungiu, cu un individ care se duce la Ion Țiriac acasă să-i spună că e fi-su. Ca film de Cannes, poate că în alte condiții l-aș fi apreciat. Ca film de la care mă așteptam să fie cu supereroi, m-a dezamăgit profund. Mai mult, fiind deja epuizată psihic, am avut o reacție atât de viscerală încât și azi, la trei săptămâni după, încă mai văd roșu în fața ochilor când mă gândesc doar la ideea de a merge la cinema. (Grrrrrrrrrrrrrrrrrrr, ucideți filmele! SĂ MOARĂ PELICULA!)

Lucrul ăsta s-ar fi evitat dacă m-aș fi uitat la trailer, ca oamenii normali la cap. Sunt o persoană matură, ar trebui să știu să mă uit la un trailer și să citesc o recenzie înainte să fac o chestie care e posibil să-mi distrugă tot zenul. O să-mi fie învățătură de minte pe data viitoare; dar ideea rămâne: depinde puternic ce te duci să vezi. Uneori poate ai chef de drame psihologice cu fond social (tu, TU cititorul generic al acestor rânduri poate ai chef, eu n-am niciodată chef), alteori ai chef de filme cu acțiune și supereroi. Uneori vrei ceva care să te zdruncine, alteori vrei ceva care să te relaxeze.

Puțini dintre noi au timp liber berechet și seninătate mentală cvasi-permanentă. Suntem oameni cu vieți în care se întâmplă o mie de lucruri, în care gestionăm aproape constant familie, prieteni, știri, cumpărături, veșnica întrebare „Ce mâncăm la prânz?”, muncă, proiecte personale.

Faptul că nu vrei să fii zdruncinat oricând și oricum nu e o dovadă a faptului că nu pricepi arta sau că n-ai profunzime. Faptul că n-ai chef să faci efort mental ca să ții pasul cu o serie sau un roman nu înseamnă că ești superficial. Poate ești într-o pasă proastă, poate te solicită prea mult munca și nu mai ai chef să te solicite și distracția. Poate că pur și simplu genul respectiv nu e pe gustul tău. E ok.

Până și eu, bibliofilă până-n măduva oaselor, am zile în care vreau să știu exact ce se întâmplă într-o carte înainte s-o citesc. Vreau ceva sigur, fix pe direcția care-mi place. Vreau spoilere. Vreau să știu ce se întâmplă. Vreau să știu că se termină bine. Vreau să știu genul, vreau să știu cu ce se confruntă personajele. Vreau să mă asigur că nimeni nu moare prematur. Atunci mă duc la cei care-și marchează scrierile. Mă uit după chestii gen „Angst with a Happy Ending”, „Enemies to Friends to Lovers”, „Panic Attacks”, „Violence”, „Self-Harm”. Mă uit pe zece recenzii până aflu despre ce e vorba. Până găsesc ceva care să fie ce-mi trebuie atunci.

Din punctul meu de vedere, aici greșesc mulți dintre oamenii noștri de cultură. Nu cei care recomandă „Joker”, ci criticii, culții, Liicenii și Mihăileștii, profesorii de literatură, cei ce urlă că masele sunt inculte. Nu contează ce vrei tu, îți dau ce vor ei. Tu vrei romane de dragoste? Primești Anna Karenina, pentru că aia e literatură, nu Irina Binder. Tu vrei cărți de aventuri cu armate și cavaleri? Ia „Pădurea spânzuraților”, să înțelegi ce înseamnă războiul.

Se ratează complet dialogul. Culții (culturiștii, cum le zice Eftimie) nu prea dau doi bani pe ce vrei tu. Dacă citești o carte slabă, nu-ți recomandă una mai tare, dar care să fie pe aceeași direcție și care s-ar putea să-ți placă. Nu te iau de la nivelul tău, de la pasiunile tale, de la cheful tău, cu doleanțele tale.

Înțeleg de ce ei urlă că „lumea nu mai citește [literatură de calitate]”. Pentru că ei nu știu s-o recomande. Nu merg să întâmpine cititorul, iar chestia asta e a naibii de evidentă când e vorba de cărți românești. Despre ce e vorba în „Solenoid” de Mircea Cărtărescu? Ne zice cineva? Nu oamenii care încearcă să vândă cartea, asta e sigur. Dar să zicem că de la Mircea Cărtărescu știm cam la ce să ne așteptăm prin osmoză culturală. Alt exemplu: „În intimitatea secolului 19” de Ioana Pârvulescu este o carte de ficțiune sau de non-ficțiune? De pe site-ul Humanitas pare că e un SF despre călătorii în timp. Pe site-ul cartepedia e încadrată la publicistică și eseuri. Pe site-ul elefant e încadrată la ficțiune. Nu doar că nu știm despre ce e cartea, habar n-avem dacă e roman sau nu.

Există edituri absolut incapabile să ne spună orice despre cărțile lor. Singurul motiv pentru care am cumpărat cartea Ioanei Pârvulescu e că reușesc să mă aflu în acel grup mărunt de tot de oameni interesați și de ficțiune despre sec. 19, și de non-ficțiune, și care au auzit de Ioana Pârvulescu suficient încât să aibă încredere în scriitura ei. (Nu, n-am citit cartea. SPER să aflu unde se încadrează când o citesc.)

Aici e ruptura: între ce vor ei și ce vrem noi. Oamenii de cultură nu concep ideea de public-țintă, de chef de a citi ceva anume, de afinități. Dacă o carte e bună, atunci toată lumea trebuie în mod miraculos să fie interesată de ea (fără să știe în prealabil ce conține), iar apoi s-o aprecieze la fel și cu multă ardoare.

Nu se acceptă faptul că romanele gen „Fluturi” răspund unei cerințe de entertainment, de a citi o poveste ușoară, care să te facă să te simți bine, să fie o activitate plăcută și lipsită de efort. Nu poți să apreciezi ceva care te chinuie la nesfârșit. Nu poți să apreciezi ceva dacă ți se spune mereu că e obligatoriu să apreciezi.

Simt că mă repet și că am mai spus lucrurile astea de multe ori, dar o să le mai zic cât trebuie. E ok să vrei entertainment simplu, ceva distractiv, ceva care să te facă să te simți mai bine. E ok să vrei să știi la ce să te aștepți. E ok să alegi care sunt lucrurile care ți se potrivesc ție. E ok să-ți displacă genuri. E ok să-ți displacă clasici. E ok să vrei mai multe cărți din genul care-ți place ție. E ok să vrei povești în care nu moare nimeni. E ok să nu vrei probleme sociale, când ai probleme sociale și acasă.

Bun. Mă-ntorc la „Shadowhunters”. E cu băieți frumoși și nu vrea nimic de la mine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.