Roxana-Mălina Chirilă

“The Big Bang Theory” e despre preconcepțiile despre geekși

„The Big Bang Theory” e un serial sitcom lansat în 2007 pe care am încercat să-l urmăresc acum vreo 10 ani, când era la început, și care nu m-a prins deloc. Acum, s-a întors să mă bântuie. Am trecut prin o grămadă de episoade și trebuie să recunosc că-mi place să-l urăsc.

Cea mai mare problemă a mea cu serialul e că toate personajele sunt mai mult sau mai puțin oribile unele cu altele. Dacă cineva are o problemă, bancul e că i se trag câteva șuturi, cât să uite de problema inițială. Nu prea înțeleg cum sunt oamenii ăștia prieteni.

Dar lăsând la o parte problemele majore ale serialului, vreau să ajung la o chestie minoră. Mai exact, cultura geek, care e reprezentată… cam cum reprezintă americanii România în filmele cu vampiri. Nu reflectă realitatea de pe teren, ci percepția despre cultura geek pe care pare că au strâns-o scenariștii din alte materiale media. E ca în Castlevania, când toată lumea din Valahia e catolică, probabil pentru că nu e protestantă. Sau ca în benzile desenate Marvel, când Carpații tronează asupra Bucureștiului și alte alea.

În „The Big Bang Theory”, personajele principale sunt patru tipi care sunt stereotipuri de geekși – Sheldon, Howard, indianul Rajesh și Leonard. Toți sunt mai mult sau mai puțin fizicieni (Howard e inginer) și sunt reprezentați conform stereotipurilor_:_ băieți care lucrează într-un domeniu real, care nu prea au abilități sociale și care sunt pasionați de SF, fantasy, jocuri și benzi desenate.

Fetele care apar apoi ca personaje secundare sunt o blondă nu foarte inteligentă (Penny) și două tipe care lucrează în domeniul biologiei (Bernadette în farmaceutică și Amy în neuroștiință) – și nu au absolut nicio pasiune în comun cu ei.

Geekșii din mainstream

„The Big Bang Theory” e un serial făcut pentru publicul larg, așa că toate replicile sunt scrise pentru a fi înțelese de publicul larg. Sunt referințe la „Star Trek” și „Stăpânul inelelor” și la o grămadă de alte lucruri pe care le știe lumea măcar din auzite, dacă nu altfel.

Dar faptul că recunoști o grămadă din ce se vorbește nu e doar premisa bancului. Este bancul în totalitate, cel mult presărat cu câteva idei crețe pe care le găsești pe Tumblr. Iar faptul că Sheldon, Raj, Howard și Leonard știu doar ce știe toată lumea înseamnă că sunt aproape mainstream.

Pe de o parte, înțeleg. Serialul e făcut pentru publicul larg, deci are sens să facă lucrurile pe înțelesul tuturor. Pe de altă parte, lucrul ăsta se poate face fără ca bancul să fie „Am stat toată ziua să ne uităm la toată seria de filme”. Știu asta, pentru că în majoritatea grupurilor în care ajungi ai șanse să știi de un anumit set de chestii, dar să nici nu fi auzit de altele – să fii pasionat de „Star Trek: Discovery”, dar să dai de cineva care să-ți recomande „Altered Carbon”.

Experiența mea din lumea asta e că vrei să transmiți entuziasmul pe care-l ai și altora, iar alții vor să-l transmită și ei mai departe. Deci, deseori, alții or să vrea să te convingă să participi în chestia lor. Și dacă nu, tot o să vorbească suficient de lucrul respectiv încât să vrei să vezi/citești chestia ca să participi la discuție.

De exemplu, eu personal am auzit de George R.R. Martin prin 2003, când îi zisesem unui tip dintr-un alt fandom că citeam Raymond E. Feist (feblețea mea la vremea respectivă, „prinsă” de la un fan de Harry Potter), iar el mi-a zis să-l las pe Feist, pentru că e slab, și să citesc „A Song of Ice and Fire”, că e cea mai tare serie fantasy și că a citit primele două (sau trei?) volume pe nerăsuflate de la biblioteca școlii. Nu înseamnă că am și citit seria atunci, dar mi-a rămas în minte și am recunoscut numele ulterior când a devenit un fenomen și mai mare, iar când toată lumea era prinsă cu serialul HBO, în sfârșit am catadicsit și eu s-o citesc. Dar îmi fusese recomandată.

2003 a fost demult, dar de atunci am trecut prin „Pirates of the Caribbean”, „Bleach”, „Rurouni Kenshin”, „Naruto”, „Inuyasha”. Mugglenet, care la vremea aia era unul dintre cele mai tari site-uri făcute de fani despre Harry Potter (și care arăta mai bine atunci decât arată acum, când nu mai are suflet), avea o listă substanțială de recomandări de cărți.

Cea mai bună reprezentare din media a sentimentului cred că am văzut-o în filmul „The Jane Austen Book Club”, din care nu țin minte mare brânză, în afară de faptul că e un film despre un club de carte din care fac parte câteva femei și la care merge și un tip fan de SF, care habar n-are ce e cu Austen, dar e interesat de una dintre membrele clubului. El citește Jane Austen pentru ea, dar ea tot amână să citească Ursula K. Le Guin la recomandarea lui, iar el e chiar supărat din cauza asta, pentru că Le Guin înseamnă enorm pentru el, la fel cum Austen înseamnă enorm pentru ea. E o scenă cu care am empatizat fix pentru că poveștile astea contează. Vrei să le împărtășești și altora, vrei să vorbești despre ele, vrei să faci referiri la ele.

În „The Big Bang Theory”, presupun că tipii le recomandă tipelor serialele favorite (unde sunt cărțile?), dar n-auzim niciodată de ce și, în afară de faptul că sunt prinși cu ele, nu știm niciodată exact ce îi impresionează atât de mult. Tipii nu-și recomandă între ei nimic, tipele sunt mereu reluctante. Nimeni nu e cuprins de o pasiune media pe care ceilalți n-o împărtășesc și pe care să vrea să le-o transmită. Nimănui nu-i place o chestie obscură sau semi-obscură (în afară de „Firefly”, poate?). Nimeni nu e pasionat de vreo carte.

Unde sunt grupurile mai mari de fani?

În lumea „The Big Bang Theory” există convenții, dar Leonard, Howard, Raj și Sheldon merg la ele de parcă n-ar cunoaște alți fani în afară de ei înșiși. Sau de parcă ar fi în afara fandomului cu totul.

În lumea reală, am fost într-un memorabil an la EECC (Eastern European Comic Con, convenția aia mare de se ține la noi). Obișnuită fiind de la Nijikon, știam oarecum la ce să mă aștept: vânzători care vând chestii oficiale la suprapreț, aleea artiștilor unde găsești artiști care-și vând creațiile, evenimente oficiale și, dacă vii de unul singur și nu participi la nimic, nu dai de suficiente lucruri care să-ți ocupe o zi, darămite trei.

D., care era cu mine, era complet nedumerit de cât de neinteresant era totul, în comparație cu, să zicem, târgul de carte Gaudeamus. Asta pentru că nu e un târg de carte. Distracția la convenții nu e atât să vezi tot ce e oficial, cât să vezi lumea și eventual să participi la evenimente.

O convenție de fani e un loc unde poți să fii fan. Dacă în marea parte a timpului ai de-a face cu oameni cu interese complet diferite, acolo poți să te duci să discuți cu oameni cu pasiuni similare, dacă vrei poți să-ți faci costume, poți să te întâlnești cu oameni pe care-i vezi doar rar sau pe care-i știi mai degrabă de pe net.

Ce ratează „The Big Bang Theory” cu grație e comunitatea mai largă. Dacă ești implicat în fandom, de obicei o să ai legături cu o parte din fandom și în afara convențiilor. Dacă ești suficient de bătrân, poate ai fost în comunități de pe LiveJournal (după ce au preluat rușii site-ul, cred că doar George R.R. Martin mai scrie pe acolo) sau în grupuri de pe Yahoo. Sau, dacă ești pe net de la începuturi sau foarte nebun, o să fii abonat chiar la un grup de Usenet gen alt.fan.pratchett. Azi, poate ai prieteni pe Tumblr sau ești într-un grup de pe Discord.

În „The Big Bang Theory”, geekșii există izolat, lucru care e foarte ciudat mai ales în condițiile în care toți cei patru prieteni sunt practic din lumea asta. Dau senzația de o izolare de restul comunității fără să ai impresia că există totuși o comunitate mai largă și mai răsfirată cu care ar putea avea legătură.

Într-un episod, Sheldon se gândește chiar să-și organizeze propria convenție, iar primul lucru pe care vrea să-l facă e să invite nu alți fani, ci celebrități.

Unde sunt femeile?

Asta e cea mai evidentă. Faptul că nu există femei geek în „The Big Bang Theory” e la fel de izbitor ca un marș al profesorilor contra scăderii de salarii din învățământ din care ar lipsi cu desăvârșire profesoarele. Sigur, poți să zici că e o licență artistică, dar dacă ai fost vreodată pe la convenții, dacă ai deschis internetul să vezi cine e geek sau dacă știi ceva, orice, despre istoria fandomului, reprezentarea de pe ecran contrazice experiența de pe teren.

„Dar Roxana,” mi-a zis cineva, „serialul ăsta a început să fie filmat în 2007, pe vremea aia nu erau femei geek.”

Uite o poză de la San Diego Comic Con din 1982:

Poză de pe Wikipedia, făcută de Alan Light.

Multă lume e cu spatele, așa că e greu să-ți dai seama 100% cine e femeie și cine nu, dar văd destule tipe pe acolo.

Femeile au fost implicate în toate variantele de fandom de la bun început. În anii ‘30, când a început să existe noțiunea de fandom (relativ) modern în jurul revistelor de SF, femeile formau 15% dintre autori și 40-50% din cititori (conform Lisei Yaszek, care predă studii de SF la Georgia Tech). Numărul a crescut de-a lungul anilor, cu un influx puternic în anii ‘70, când a fost al doilea val de feminism.

În accepțiunea curentă de fandom, femeile au avut un rol și mai mare. Star Trek avea de la început un public din care făceau parte femeile – uite aici un clip de la una din primele convenții din anii ‘70. Primele convenții Star Trek au fost organizate de femei, primele fanzine (reviste făcute de fani) au fost făcute de femei. Una dintre primele cărți despre fandom se numește „Enterprising Women” și nu degeaba. „The Sandman”, seria de benzi desenate scrise de Neil Gaiman între 1989-1996, era cunoscută ca atrăgând un public destul de feminin.

Astăzi, o mare parte din fandomul creativ, cel care face costume, care desenează, scrie și nu numai e feminin. Asta înseamnă că trebuie să te chinui destul de mult ca să nu dai de tipe geek.

În „The Big Bang Theory”, chestia asta nu se întâmplă. În momentul în care intră vreo femeie în magazinul de benzi desenate, tipii par să nu mai fi văzut așa ceva în viața lor. E în acord cu viziunea americană despre tipi împărțiți în sportivi și tocilari, cu cei din urmă incapabili să se apropie de femei, dar e în dezacord cu realitatea. Stereotipurile câștigă detașat.

Chestia asta e enervantă, dar deloc surprinzătoare. Din când în când, lumea rămâne extrem de surprinsă că au „apărut” femei geek și începe să spună că nu sunt geek pe bune, eventual doar se prefac. Sau că e un fenomen recent.

Bine, faptul că fandomul în general începe să devină mai mainstream și că Ao3, o arhivă de fanfiction, a luat premiul Hugo, înseamnă că lucrurile astea încep să devină mai cunoscute deci, poate, într-o bună zi, n-o să mai trebuiască să-mi tipăresc disertația de masterat și s-o arăt celor care au aflat recent de „Mary Sue” și au impresia că e o chestie nouă, de care femeile n-au habar.

Toate detaliile minore

Multe lucruri nu funcționează ca în serial. De exemplu, o chestie care mi-a sărit în ochi în mod deosebit a fost că, într-un episod, tipii vor să participe la nu știu ce eveniment și unul dintre ei zice, „La mașinile de cusut!” După care, toți se întorc îmbrăcați în același costum de Flash.

Merge ca poantă, daaaar… Dacă într-adevăr te apuci să croiești un costum, durează mai mult decât a durat la ei; nu o să arate identic cu al altcuiva decât dacă vă străduiți intenționat să fie identice; costumele de pe ecran erau clar cumpărate de la magazin.

Nu neapărat că astea ar fi cele mai mari probleme la „The Big Bang Theory” (după cum ziceam, faptul că toți sunt oameni nașpa mă deranjează mult mai tare), dar pentru un serial de care multă lume zice că e despre cultura geek e foarte departe de a fi așa ceva. E despre stereotipuri, făcut mișto de ceilalți și… cam asta-i.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |