Nostalgii interbelice și feminități inexprimabile, cu Dan C. Mihălescu

De obicei evit cărți și evenimente care se învârt în jurul temei feminității. Poate că în adolescență mă interesa ceea ce spuneau bărbații despre femei și femeile despre femei, având impresia că vorbeau, poate, și despre mine.

În timp, însă, am ajuns să consider că încadrarea în „femei” și „bărbați” e pe cât de răspândită, pe atât de găunoasă. Trăsături de personalitate și obiceiuri, aruncate la grămadă, idei despre rolul și obiceiurile sexelor care se schimbă de la epocă la epocă – în fine, nu intru în detalii, ideea e că sunt o sceptică a ideilor de feminitate și masculinitate fixe care, cumva, ar transcende timpul sau cultura. Și, pentru a nu intra în discuții interminabile despre rolul femeii, în general mă feresc de polemici cu cei care cred cu tărie în diferențele dintre sexe.

Castelul, biblioteca, pușcăria: Trei vămi ale feminității exemplare” de Dan C. Mihăilescu mi-a atras atenția prin pura bizarerie a titlului. Am auzit până acum că feminitatea înseamnă să fii gingaș, să fii frumos, să te machiezi, să bârfești, să gătești, să ai o bună igienă corporală, să dansezi și alte asemenea, dar niciodată n-am mai auzit de vreo asociere între pușcărie și feminitate.

Deși coperta a patra ne sugerează că ar fi vorba despre o serie de femei mărețe din istoria României, de adevărate modele de viață din toate păturile sociale, lucrurile sunt un pic mai restrânse de atât. Nu este vorba despre orice femei, ci despre unele dintre cele care au scris memorii publicate în volum în limba română. Dan C. Mihăilescu nu ne spune ce este exemplar la ele, ci scrie mai degrabă o serie de introduceri ale memoriilor, scriind sub iluzia faptului că deja știm cine sunt ele, iar singurele detalii care ne lipsesc sunt cele din cărțile respective.

Din fericire, autorul ne explică intențiile și ideile cu care pornește la drum. Ne asigură că i-au plăcut mereu mai mult femeile decât bărbații, el venind dintr-o mahala în care bărbații erau mârlani și violenți, iar femeile aveau grijă de casă și bunătate față de copilul care era el. De aceea, pe lângă faptul că i-a plăcut mereu să interacționeze cu femei, a citit cu multă plăcere și memoriile lor, vrând să-și împărtășească pasiunea și altora. Ne spune că ar prefera s-o facă dându-ne doar citate din ele și lăsându-le să vorbească de la sine, dar nu a putut s-o facă din cauza legii drepturilor de autor. (Îmi vine să caut legea; s-ar putea să nu fie chiar așa.)

Din păcate, Dan C. Mihăilescu e incapabil să transmită ceea ce și-ar dori. Este unul dintre cei mai slabi critici pe care i-am citit, prin pura inabilitate de a se exprima. Spune despre sine (p. 138) că este „patetic, digresiv, intens empatic” și „cultivă critica simpatetică, eseul liric, fervorile comparatiste, decupajul insațiabil și citarea sans rivages” și este conștient de subiectivitatea lui, dar nu este deloc conștient de faptul că este aproape de neurmărit. Ca să știi la ce se referă Dan C. Mihăilescu, trebuie să ai experiența de o viață a lui Dan C. Mihăilescu.

Impresia că toți avem același fond cultural este foarte clară din citate precum acesta, din secțiunea despre Cella Delavrancea:

Una dintre cele mai răspândite legende ale istoriei noastre (de culise) literare zice de otrăvirea lui Nae Ionescu din ordinul lui Carol II […] Cine n-a auzit vreun bătrân năist postulând ritos „Cella i-a adus țigările în care Carol pusese otravă”…?

Eu, născută în 1988, pot spune cu mâna pe inimă că n-am auzit niciun bătrân năist spunând nimic. Nae Ionescu a murit în 1940; până să ating eu vârsta la care să spun propoziții întregi, fapta se fumase de jumătate de secol.

Din păcate, asta înseamnă că majoritatea numelor din carte îmi sunt, în general, străine. Dacă de regina Maria știu câte ceva, cel mult am auzit de Maria Cantacuzino-Enescu, Zoe Cămărășescu, Cella Delavrancea, Alice Voinescu, Jeni Acterian, Pia Pillat, Cornelia Pillat, Annie Bentoiu, Ecaterina Băcălioiu Lovinescu, Lena Constante, Adriana Georgescu, Oana Orlea și Anița Nandriș.

Dan C. Mihăilescu vrea ca „tinerii” să ia aminte la realizările lor, dar fără să ne spună care sunt acestea; sau poate trebuie să luăm aminte la spiritul lor, tot fără să fie deloc clar care e acela.

Să fie lipsă de cultură? Sunt sigură că unii ar spune că da: tineretul din ziua de azi nu mai are cultura celor născuți în 1953, cum e Dan C. Mihăilescu. Pe de altă parte, aș argumenta că e normal să nu mai avem aceeași cultură. Jeni Acterian, născută în 1916, este la aproape aceeași distanță generațională de Mihăilescu, cum sunt eu față de el. Dacă mi s-ar cere să fi auzit întâmplător de măruntele personalități interbelice de care e fascinat Mihăilescu, ar trebui să le cerem și celor din generația lui să fie la curent cu măruntele personalități ale anilor 1880, iar celor din interbelic să fie la curent cu tot ce-au făcut pașoptiștii. Și tot așa, până la romani și etrusci.

Cu alte cuvinte, cultura se mai și cerne pe măsură ce trece timpul. E normal. Nu mai avem aceeași cultură, avem alta. E normal și să resimțim nostalgie, mai ales că trecutul își pierde din realitate și devine un tărâm al visării, în care viața ar fi fost altfel, mai bună, mai simplă, mai frumoasă.

Dar Dan C. Mihăilescu nu e doar un fan al lumii de ieri, ci și un om profund nemulțumit de lumea de azi. „Ce lume deplină s-a dus, ce nimic ne-a rămas!” căinează el la pagina 134, o idee care revine din nou și din nou. „Într-o Românie (și o lume) a deriziunii, mârlăniei și pustiitorului relativism postmodern, iată că avem cui ne pleca frunțile, cuminte și recunoscător,” spune el la pagina 10, referindu-se la femeile amintite în carte.

Perspectiva e probabil plăcută celor care, la fel ca el, sunt nemulțumiți de lumea de azi, dar mi se pare interesant că într-o carte în care pomenește și suferințele femeilor exemplare din vremea comunismului, și de războaie, și de posibila ucidere a lui Nae Ionescu, uită faptul că ceea ce el consideră exemplar trăia în mijlocul adversității. Legionarii care se împușcau pe străzi erau români care făceau parte din societatea acelei vremi. Existau asasinate politice. Regele Carol al II-lea avea o viață personală de tabloid. Iar după Al Doilea Război Mondial, comunismul n-a fost făcut cu extratereștri, ci fix cu oamenii care trăiau și în interbelic.

Când citim memoriile celor din trecut, când selectăm niște oameni deosebiți și niște grupuri deosebite, uităm că o mare parte a populației nu era ca acei oameni.

Dar suficient despre nostalgia lui Dan C. Mihăilescu. Problema reală a cărții nu e dorința lui de a spune o poveste frumoasă despre trecut, ci eșecul de a o face. Fără să pună cu adevărat în context citatele, fără să discute despre memorii în întregul lor, e imposibil de spus exact cine sunt persoanele pe care ni le prezintă, în adâncul lor. Este neclar și ce anume este feminitatea atât de lăudată; enumeră la pagina 169 ca fiind atribute ale ei „grația, cochetăria, fragilitatea, menstruația”, iar din citatele date pe parcursul volumului s-ar desprinde și… descrierea persoanelor, inclusiv autodescreirea?

În unele cazuri, reușește să facă ceea ce probabil că e fix pe dos față de ce și-ar fi dorit: o citează pe regina Maria descriindu-se singură, dar colajul este atât de nefericit încât regina pare mai degrabă înfumurată și cu tot felul de iluzii mărețe despre propriile capacități:

Liberă și neconvențională cum sunt, o disciplină cu adevărat de fier străbate tot ce fac. (p. 20)

Sau:

Eu pot transforma chiar oamenii vanitoși în sclavii mei supuși, acționând cu inteligență asupra lor în așa fel ca slăbiciunea lor să se transforme în ceva bun. În privința oamenilor, deseori simt că sunt călare pe un cal nărăvaș și doar tactul și instinctul evită eșecul. (p. 20)

Să nu ne înțelegem greșit – toți avem dreptul să ne spunem astfel de lucruri în intimitatea noastră, când vrem să ne încurajăm. Probabil că și regina Maria avea zilele ei în care o lua pe dinainte condeiul; dar e un deserviciu s-o citezi astfel fără s-o și arăți în acțiune, fiind liberă, neconvențională, inteligentă și capabilă să schimbe oamenii în bine.

Sunt momente în care autorul decide să ne spună părțile lui favorite din scriiturile femeilor, înșirându-le ca pe o listă de cumpărături (p. 73):

Sophie Văleanu slujind de chaperon nevinovatelor întâlniri amoroase adolescentine.

Emoționanta poveste de dragoste dintre Grigore Antipa și Alina lui […], cea care se sinucide la moartea lui „Grigoraș” al ei.

Elegantul, diplomatul, scorțosul Duliu Zamfirescu ajuns – tocmai el, însoțind-o pe regină! – să aibă indigestie pe vapor […]

Iar când Dan C. Mihăilescu comentează, uneori pare că proiectează propriile lui impresii asupra scriiturilor altora (paginile 78-79):

Cele câteva rânduri scrise tinerei Cella Delavrancea de sexagenarul I.L. Caragiale pe versoul unei fotografii a Maestrului, trimisă cu ocazia Paștelui din 1911 [..] rezumă admirabil viața viitoarei muziciene centenare. După cuvenitul „Christos a’nviat”, textul sună scurt și plin, ca o diafană profeție: „Dragă Cellica, te pomenim și te dorim – mult. Fii sănătoasă și veselă. Dumnezeu cu tine. Al tău credincios admirator, Caragiale.”

Facem abstracție acum de uzajul obișnuit al formulei „fii sănătos și vesel” în corespondența caragialiană; mi se pare că sunt cuprinse indirect aici exuberanța, insurgența, sociabilitatea, franchețea și vitalitatea acestei feminități debordante, aliajul de mondenitate și elanuri impudice, destinul generos al unei ființe capricioase, inteligente și ardent senzoriale totodată. O îndrăcire fermecătoare („Aghiuță”, nu-i așa?), de un hedonism alintat pân’ la Dumnezeu.

Unde naiba, veți întreba, ai citit toate astea în patru rânduri de felicitare banală?! Ei bine, recitiți viața Cellei Delavrancea prin grila acestei cartoline improvizate, dar sincer iubitoare, și veți vedea.

(Eu, sincer, mă întreb de unde a scos acel „Aghiuță”, care nu apare în citatul dat de el.)

La toate acestea, se adaugă un vârtej de nume și personaje pomenite de parcă le-am cunoaște, care zăpăcesc și încurcă mai mult decât lămuresc. Iar uneori, Dan C. Mihăilescu se pierde în poezia propriilor cuvinte (p. 142):

Firava, catifelat-înțeleapta Annie își vede dintr-odată invadat spațiul securizant de cizmele năclăite și miasmele ideologic sudoripare ale uteciștilor calibanici.

Sau (p. 110):

Romantică în substanță și baroc-flamboiantă în expresivitate, fibra intelectuală a generației ’27 nu se putea încorda altcum decât între paranteze contradictorii: idealismul reclama angajarea politică; pofta de erudiție se degaja din pulsiunile carnale, fiziologia alimentând filozofia și sexul mistica, după cum tentațiile ereziei fecundau elanul religios; europenismul deriva din naționalism ș.a.m.d. Până și cele mai ascunse detalii se supun acestei logici contradictorii, întru care, deci, ratarea se trăiește ca împlinire și unde celebritatea poate foarte bine să fie sinonimă eșuării în frivolitate gazetărească, dar și în sicitate academo-universitară.

E o carte, per ansamblu, neconvingătoare, care ne spune mai multe despre Dan C. Mihăilescu și viziunea lui asupra lumii decât despre oricare dintre modelele pe care teoretic ar vrea să ni le prezinte. Este nostalgic și visător, se lasă purtat pe valul emoțiilor, nu-i place lumea de azi, urăște mârlănia, citește cu entuziasm și plăcere, este erudit, vrea să educe tinerii să fie mai buni, dar nu are deloc capacitatea de a-și transmite entuziasmul și ideile. E ca inginerul din banc: are o privire inteligentă, dar nu se poate exprima.

Mi-e neclar de ce astfel de scriituri sunt privite admirativ de o parte din populație. Chiar dacă mustesc de erudiție, nu-și ating scopurile de bază. Poate că e veșnica poveste: cădem pe spate când dăm de ceva ce nu înțelegem, iar cu cât cineva se exprimă mai alambicat, cu atât suntem mai impresionați.

Atunci, nu-mi rămâne decât să zic că Mihăilescu scrie un palimpsest quijotic-adorant în cheie de elogiu a memoriilor unor personalități ce rămân în clar-obscuritate deloc luminată în cele 193 de pagini ale volumului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.