Ce facem cu imposibilitatea de a cunoaște?

Trăim vremuri interesante. Avem întreaga lume la un clic distanță și putem afla cam orice vrem de pe internet și din cărți. Putem vorbi cu oameni din toate părțile globului, cât timp avem o limbă în comun. S-ar putea spune că nu e o scuză că „nu știm” ceva, pentru că avem capacitatea de a afla oricând.

Pe de altă parte, noi, ca oameni, suntem limitați. Nu suntem capabili de omnisciență.

Mă tot gândes la asta în ultimul timp. Teoretic, cred că toți știm că nu le putem afla pe toate. Practic, nu cred că ne-am împăcat cu ideea. Cred că încă plutește în aer impresia că am putea ști tot ce e important, la fel cum deseori m-am ciocnit de ideea că un om cu adevărat citit știe un anumit set de cărți absolut esențiale.

E o fantezie care face mai mult rău decât bine, iar lucrul ăsta se vede de fiecare dată când apare un eveniment important. Pică un avion? Brusc apar mulți care au învățat peste noapte cum e cu avioanele. Noaptea ca hoții? Toată lumea e brusc expert în drept și constituție. COVID-19? Toată lumea știe medicină.

Pe de o parte, dorința de a afla e bună. Dar hai să fim realiști o clipă. Dacă ne uităm la toate lucrurile care merită aflate, la tot ce ar fi bine de știut, vedem că sunt prea multeȘi nu e vorba de faptul că nu vrem să le aflăm, ci că este imposibil să le aflăm pe toate.

Motivul pentru care nu vedem imposibilitatea e că nu avem imaginea de ansamblu. Fiecare situație pare să ceară doar un pic de informație în plus. Pare că se poate rezolva citind 1-2 articole.

Doar că e fals.

De cele mai multe ori, situațiile punctuale au un întreg sistem în spate. Nu pot să știu ce e cu avioanele, dacă nu știu suficientă inginerie încât să înțeleg explicațiile și nu pot ști ce e cu ingineria dacă nu știu fizică și tot așa.

Iar la un moment dat, e prea mult. Dacă nu lucrăm în domeniu și nu avem o pasiune deosebită ca să facem din acel domeniu un hobby la care să lucrăm cu lunile și anii, luăm explicațiile simple și ne imaginăm că nu greșim prea mult. Credem că știm cum funcționează avioanele din exemplul dat, chiar dacă nu putem construi chiar noi unul, pentru că nu stăpânim „detaliile” – dar, dacă am fi transportați în istorie în secolul 19, am avea acces la oamenii de știință și inginerii Angliei victoriene și am vrea să facem o afacere cu areonave, am constata rapid cât de tare nu pricepem problema. Așa, însă, în confortul vieții în care lucrurile astea funcționează fără noi, ne permitem luxul de a crede că pricepem.

Iar lumea interconectată în care suntem ne cam pune în ipostaza în care să avem păreri despre vrute și nevrute, o mie de păreri pe zi. Ne cere să ne pese de tot felul de lucruri, chit că și lucrurile alea de care ar trebui să ne pesem sunt imposibil de multe.

E plin de goluri de cunoaștere, dar nu ne dăm seama de ele pentru că trecem peste ele în viteză. Devenim superficiali, iar asta ne face să umplem spațiul public cu lucruri care sunt inexacte în cel mai bun caz, dacă nu complet greșite. În plus, ne irosim timpul și viața cu tâmpenii.

Nu am o soluție la problema imposibilității de a cunoaște, dar am două lucruri pe care le fac ca să încerc să reduc din impactul ei:

1. Încerc să nu mă preocup de lucrurile care nu mă interesează.

Aici intră și ce fac primarii din București, dar și ce face Simona Halep. Sunt subiecte discutate, dar le iau la cunoștință doar într-o măsură minusculă, cât să știu ce-i preocupă pe prietenii mei. Altfel, nu pot rezolva problemele Bucureștiului, iar tenisul nu mă interesează (a nu se înțelege greșit, cred că Simona merită toate lucrurile bune care i se întâmplă).

În mod similar, nu țin neapărat ca prietenii mei să se preocupe de lucrurile care mă interesează pe mine.

2. Verific informațiile înainte de a le da mai departe.

Verific informațiile alea de parcă mi-ar da cineva amendă 50 de lei dacă cumva sunt greșite. Nu e un capăt de lume dacă îmi mai demonstrează cineva că greșesc, dar evit situația. Iar pentru că de obicei am grijă cu ce fac, nu sunt forțată să stau permanent în defensivă (ceea ce se întâmplă dacă o dai de atâtea ori cu oiștea în gard încât nu mai ai argumente).

Și așa, se mai evită din zgomotul din spațiul public și din ecourile care distorsionează mesajul până ajunge aproape de nerecunoscut.

Dar astea sunt rezolvări minore, nu o soluție reală la problema torenților de informații de toate tipurile care doar se înmulțesc pe zi ce trece. Iar ce fac eu nu fac neapărat și ceilalți. Mă întreb cum vor evolua lucrurile la nivelul societății.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.