Când un roman e recomandat ca „o distopie inteligentă și de o imensă tandrețe” (Maria Manolescu) și „primul roman distopic queer din literatura română publicat de o scriitoare queer” (Eli Bădică), nu pot decât să mă avânt înainte, plină de masochism.

Am sperat că Ilinca Mănescu a scris un SF pe care și-ar fi dorit să-l citească în tinerețile în care-și descoperea atracția față de femei, am sperat că acoladele au fost primite doar accidental, dar n-a fost să fie. „Copiii Ecosistemului” e literatură serioasă și pretențioasă. Împușcă-mă. Bate-mă. Spânzură-mă. Fă-mi ce vrei, pentru că nu poți întrece ce-mi fac cu mâna mea.

Nu e vina Ilincăi Mănescu că urăsc genul pe care-l scrie. Urăsc cărțile cu Mesaj Metaforic, urăsc personajele depersonalizate care sună ca niște cutii de carton la inima cărora nu poți ajunge, urăsc violența comisă de răul cotidian și mizer. Dacă e să fie suferință, prefer o tragedie epică, o tortură rafinată, un rău sadic și cu intenție; dacă e să fie suferința de a nu ajunge la celălalt și o inimă frântă, vreau să știu cine sunt cei implicați; dacă e lumea măruntă și obișnuită, vreau să văd și umanitatea personajelor, micile trăsături și culori care dau adâncime. Genul pe care-l simt a fi „literatura criticilor, profesorilor și juriilor”, care face parte din Înalta Literatură a contemporaneității, mi se pare a perpetua un „realism” ireal, o caricatură golită se spirit și dezumanizată văzută prin ochelari cinici ce revelează lumea de parcă ar fi un episod depresiv. Iar depresia, la fel ca iluziile frumoase, minte, doar că minte urât.

Acestea fiind zise, nefiind vina Ilincăi faptul că mă face să vreau să-mi tai venele în speranța că-mi iese suferința din ele, hai să discutăm mai pe larg despre „Copiii Ecosistemului”.

Viitorul sună prost

Acțiunea se petrece într-un viitor nedeterminat, în care o mare parte din natură s-a dus naibii, iar oamenii trăiesc în așezări comunale intens tehnologizate, numite Pluricelulare. De fapt, planul pe care se descurcă cel mai bine „Copiii Ecosistemului” e cel al construcției lumii (dar și aici există un asterisc). Ilinca Mănescu ne descrie o lume telepatic-organică, cu pereți care se deschid și formează uși la un simplu gând, cu magazine și baruri tematice ce imită natura, cu animale de companie care mai de care mai exotice care pot fi adoptate.

Din păcate, multe întrebări rămân fără răspuns: ce s-a întâmplat cu lumea de s-a dus pe copcă? Câți oameni locuiesc în Pluricelulare? Câte Pluricelulare există? Puținul pe care îl avem e scris într-un detaliu suficient de intens încât să creeze o lume interesantă, dar lipsește imaginea de ansamblu.

Nora locuiește în Pluricelulara 451 și lucrează pentru Agenția de Publicitate, nu că locul ei de muncă ar conta prea mult pentru desfășurarea acțiunii. S-a lansat un nou implant genetic care poate face oamenii să lumineze și să devină mai sănătoși, ba chiar eventual și nemuritori, iar acum e treaba ei să-l promoveze. Lucru pe care-l face acceptând să-și facă și ea implantul.

Problema e că implantul funcționează cam ca un joc lansat în Beta: merge și nu prea. Cine are ghinion începe să arate ca un ecran care a luat-o razna, ba unii mai au și probleme de sănătate. Chiar și-așa, Nora e dispusă să riște, împreună cu șefa ei, Sara, și prietena/iubita ei, Ilora.

Relații și nutrii

Relația dintre Nora și Ilora e una pe butuci, neasumată deschis, iar Ilora dispare din viața Norei după implantul genetic, care la Nora are efectul de ecran stricat de care vorbeam mai sus.

Povestea Norei e din ce în ce mai tristă. Părinții ei sunt în sanatoriul Pluricelularei și, deși îi displace teribil și simte față de ei doar un atașament bolnav, îi vizitează la fiecare trei luni. Fără vizitele ei, cei doi ar fi eutanasiați. Dar, mai mult decât atât, a fost abuzată în copilărie, atât emoțional, cât și sexual. Ilora nu-i dă niciun motiv pentru care n-o mai vrea. Șefa ei uită că Nora există după implant. Un amic o violează, mai degrabă împins de circumstanțe decât din proprie voință; iar pentru viol, Norei i se iau și bani.

În viața ei există totuși și ceva frumos: pasiunea pentru nutrii. De când era mică, tot timpul a adoptat nutrii, chiar dacă a trebuit să le mai fure și pe șest din centrul de animale. Nutria ei i se ascunde în haine, o urmează când iese pe afară, i se suie pe umăr, se zburlește la dușmanii ei.

Nutria moare.

Ar putea fi tragic, dacă aș simți mai mult atașament față de Nora. Ar putea fi comic, dacă autoarea ar avea un simț negru al umorului. Din păcate, genul romanului e unul puternic detașat emoțional, așa că sunt doar apăsătoare. Lucrurile se întâmplă. Lumea e nașpa. Oamenii sunt nașpa. Violența există într-o formă grotescă și minoră, pentru că oamenii sunt nașpa și lumea e nașpa. Nu poți avea încredere în nimeni. Ceea ce ar trebui să fie șocant e, de fapt, cotidian.

O analiză scurtă și superificială

O să pornesc de la presupunerea că tot acest roman este profund simbolic și semnificativ, pentru că altfel ne deprimăm degeaba.

Ca SF, „Copiii Ecosistemului” vine din zona semnalelor de alarmă privitoare la ecologie și AI: are modificări genetice, oroarea de a vedea oamenii reciclați de parcă ar fi materiale, o inteligență artificială măreață care face regulile pentru societate. Nu știu dacă are neapărat ceva de zis aici: nu aș putea spune dacă AI-ul are intenții malefice. Ecologic vorbind, nu știm ce s-a întâmplat, iar dacă deșeurile biologice și cadavrele sunt reciclate nu e neapărat rău? Fiecare cultură are propriile ei modalități de a trata rămășițele morților, nu văd de ce să nu existe și una pragmatică. Singura problemă reală pare să fie eutanasierea - și, desigur, omorârea absolut fără sens în afara Pluricelularei, unde oamenii sunt săraci și nașpa.

Nu, partea de distopie e foarte puțin explorată, chiar dacă atmosfera e una inspirată din distopii. Nu există un secret ascuns pe care să-l descoperim; nu există o rebeliune cât de măruntă; nu există o filozofie legată de posibilități alternative de a trăi. Și atunci, ce avem aici? Un roman despre traumă, plasat într-o lume SF.

Bioluminiscența aduce la suprafață emoțiile oamenilor și le face evidente. Nora, cu traumele ei, ajunge să lumineze dungat și intermitent. Depresia nu-i permite să facă foarte multă lumină și să se susțină doar prin propria ei energie, la fel cum în viața reală depresia îți pune bețe în roate. Nutria pare să îndeplinească rolul daemonului din „His Dark Materials” de Philip Pullman: e o manifestare a unei părți a sufletului ei. Nora e rareori iubită, deloc puternică, de multe ori chinuită și chiar sfărâmată.

STILUL

Stilistic, cartea e mai puțin slabă decât mă așteptam după fragmentele disponibile pe internet. Pentru că ce e pe net arată așa:

Salonul 1

Doamna a fost extrem de drăguță și ne-a permis s-o examinăm împreună. Bună dimineața! Cum vă simțiți azi? Excelent, foarte bine, mă bucur. La vârsta dumneavoastră, și eu eram plin de energie. Acum nu mă mai ține cârca. Mulțumesc, nu. Nu pot să stau pe scaun când dumneavoastră stați cu toții în picioare.

Haideți, cei din spate, veniți mai aproape! Vă puneți ochelarii de soare și priviți cu atenție. Ce observați? Pacienta stă în șezut, cu genunchii la piept, puțin aplecată în față. Strânge o pernuță în brațe. E o pernuță, nu-i așa? Un puișor, exact, doamna știe mai bine. Ce vedeți aici se numește semnul pernei. Da, semnul pernei. Sună amuzant? E foarte bine pentru dumneavoastră că râdeți. Tonusul psihic grăbește recuperarea. Însă ei ar trebui să bage la cap. Semnul pernei indică prezența lichidului în pericard. Înconjurată de lichid, inima bate mai greu.

Din fericire, foarte puține capitole sunt scrise la per dumneavoastră - cea mai mare parte a poveștii de 180 de pagini e la persoana a treia și care sunt, de obicei, citibile. Lumea, când e descrisă, e descrisă viu și colorat, de poți să ți-o imaginezi. Dialogurile mi s-au părut naturale (chiar și când personajele mi s-au părut nenaturale). Nutria e simpatică.

Problemele apar când este pomenit corpul; fie că e vorba de sexualitate sau de agresivitate, cartea descinde într-o incoerență bruscă în care e aproape imposibil să-ți dai seama ce se petrece. Iată acest exemplu, în care un bărbat încearcă să o agreseze (personaje: el, Nora, nutria, pe fundal mama Norei):

• Tu ești preferata mea! a șoptit el, cu ochi lucioși, cu o grimasă uleioasă pe buze, întinzând mâna, ca să-i atingă fața. Nora s-a ferit și s-a lipit de perete cu ochii închiși, ca atunci, în lift. Doar că de data asta a țipat cât a putut de tare, sperând că aerul din plămânii ei va ieși cu o presiune suficient de mare, ca să spulbere totul în cale. Însă, printre undele țipătului ei, s-a strecurat țipătul nutriei. Nora a deschis ochii. O halcă roșie pulsa între dinții lui galbeni și un os descărnat îi ieșea pe la colțul gurii. Sângele i se prelingea în valuri peste buza de jos, se închega pe firele de păr din barbă, apoi pe cele de pe piept, se scurgea de-a lungul abdomenului și cădea în picături mari pe creștetul femeii, care gemea flămândă, înghițindu-și în gol propria salivă din jurul mădularului umflat.

Ce s-a întâmplat aici? A mușcat el nutria și i-a smuls un os? L-a mușcat nutria și i-a scos un os (ce os?) prin colțul gurii? A mușcat-o bărbatul pe Nora și i-a smuls ei un os? În condițiile în care nimeni nu-i făcea sex oral și nu avea nici pantalonii în vine, ce caută acolo o femeie care geme flămândă în jurul mădularului lui? E mama Norei, sărită din patul de spital ca s-o salveze? Dar nimic nu sugerează că ar fi mama.

Cum de n-a prins nimeni treaba asta la editare? Sau dacă a prins-o, de ce a decis s-o lase așa? Se încearcă crearea unei imagini vagi? Dacă da, atunci țin să anunț că nu e o scenă vagă, ci doar una extrem de confuzantă. Nu avem de-a face cu un mister în sensul bun al cuvântului, ci de un scărpinat în cap și un „oare ne lipsesc două rânduri din paragraf?”

Mai puțin confuze, dar la fel de nepotrivite, sunt descrierile sexuale:

Cu pumnii strânși, i-a îndepărtat coapsele și-a apăsat încet, afundându-se în planșeul moale, până când a simțit oasele pubiene blocându-i simetric calea. S-a răsucit ușor și a glisat cu bumbii articulațiilor de-a lungul rădăcinii coapsei.

Nu este sexy. Nu este detașat de la traumă. Este doar foarte ciudat, la fel ca propoziția „Policele i-a alunecat înăuntru.” din cauza căreia a trebuit să pun cartea jos și să deschid dicționarul, ca să știu dacă și-a pierdut vreo brățară în timpul partidei de sex sau dacă e vorba de vreo parte a corpului.

Ce-mi imaginez e că, autoarea fiind doctor, niciun editor nu i-a spus în față că descrie corpul într-un mod nepotrivit pentru ficțiune - că poate că „policele” este termenul corect anatomic și că „bumbii articulațiilor” or fi existând, dar e foarte greu să creezi o atmoseră tensionată, sexy, traumatizată sau altfel emotivă cu ele, pentru că nu au asocieri în viața de zi cu zi și sunt reci, străine, impermeabile ca o discuție despre aplicațiile semiconductoarelor în tehnica de calcul în timp ce încerci să-i descrii cuiva magia unui tablou de Van Gogh.

E păcat, pentru că sunt scene vizibile care probabil ar trebui să aibă un impact mult mai mare. Cu un pic mai multă șlefuire și cu mai multe detalii despre lume (acolo unde e necesar) ar fi ieșit un roman mai bun.