Inițial nu voiam să scriu o postare întreagă despre o carte neimpresionantă pe care am citit-o recent, dar mi-am dat seama că se pretează foarte bine pe vreo două teme care mă preocupă de mai multă vreme și pe care probabil le-am mai pomenit, dar le reiau.

Cartea e „Eu încă te iubesc” de Cristina Chiperi. Nu vă încurajez s-o cumpărați pentru că nu cred că merită, dar nu mă pot pune împotriva curiozității nimănui. Dacă vreți s-o răsfoiți, e disponibilă integral pe Wattpad, unde pare să fie pusă de editură și pare gratis.

Dar ce vreau să discut ține mai puțin de carte în sine și mai mult de ce e în jurul ei.

Cărțile de internet

Am luat cartea Cristinei Chiperi pentru că am vrut să văd ce mai scriu românii când nu se străduiesc să scrie ceva cu pretenții. Și pentru că editurile românești folosesc aceiași termeni elogioși și pentru gunoaie, și pentru cărți cu potențial, iar promovarea e aproape inexistentă cu excepția câtorva autori, am pus mâna pe un volum la întâmplare.

Așteptările mele erau la pământ și nu au fost cu mult depășite, dar am constatat repede că am pus mâna pe un pic altceva decât voiam:

• Cristina Chiperi e moldoveancă (familia ei e din Republica Moldova);
• locuiește în Italia;
• scrie în italiană și a fost tradusă în română;
• romanul a fost publicat inițial pe Wattpad;
• „Eu încă te iubesc” era la origini fanfiction RPF (adică era o poveste despre personaje reale - sau despre un singur personaj real în cazul de față, un actor);
• și e o carte pe care a scris-o când avea… 16 ani? 17?

Oricum o iei, nu prea e literatură română decât dacă lăbărțezi definiția. În schimb, intră în fenomenul de literatură de internet pentru care am o pasiune. După cum ziceam pe vremea când îmi scriam lucrarea de masterat, literatura asta are câteva caracteristici care o fac interesantă… și câteva părți slabe.

Nu știu să existe o definiție dată de altcineva literaturii de internet în ansamblul ei, dar când folosesc expresia mă refer la literatură care are următoarele caracteristici:

• este publicată pe site-uri unde trebuie doar să urci capitolul și să apeși un buton ca s-o publici;
• nu trece prin mâna vreunei instituții (gen editură) sau a unui redactor;
• de obicei e publicată pe site-uri cu mai mulți autori (uneori sute de mii sau milioane, vezi Wattpad, Fiction Press, fanfiction.net, Archive of Our Own);
• deseori există posibilitatea (și cutuma) de a scrie sub pseudonim;
• deseori are un statut de literatură „de amatori”, chiar și când e publicată de autori mari.

Cu alte cuvinte, nu intră aici revistele online și eforturile care au un corp editorial, care ori există și în format fizic, ori ar putea fi ușor convertite (Clarkesworld, Tor.com, Asimov’s Science Fiction Magazine etc.). În schimb, ar intra „Suge-o, Ramona” și parcă și „Fluturi” a început tot ca literatură de internet.

Pentru că oricine poate să publice orice, fără filtrul decizional al unei edituri, e plin de texte:

• agramate;
• prost scrise (stilistic);
• cu structuri absurde (lălăite, cu fire narative uitate sau repetitive, fără noimă);
• de prost gust;
• abandonate.

Pe de altă parte, absența regulilor și a editorilor permite explorări și creativitate, ceea ce duce la:

• dimensiuni non-standard, evitate de edituri care preferă romanele de anumite dimensiuni;
• combinații de genuri greu de găsit în librării;
• dezvoltarea unor stiluri și (sub)genuri noi;
• preferințe noi în cadrul unui public care se formează rapid și mimetic;
• reprezentarea unor lucruri care în general s-ar putea să nu fie considerate foarte publicabile.

Bineînțeles, ca să dai de ce e nou și interesant trebuie să știi cum să cauți și nu ai garanția că o să găsești ceva bun.

Inevitabil, unele dintre marile fenomene ale literaturii de internet ajung până la urmă și în fața publicului larg. Uneori poveștile de succes sunt luate și pur și simplu publicate tradițional - de exemplu trilogia „Captive Prince” de C.S. Pacat, care seamănă enorm cu ce se scria în zona fandomului acum mai bine de un deceniu. Apoi, nu demult vă posteam de danmei. Și deja am pomenit de „Suge-o, Ramona” și „Fluturi”.

Cred că și Chuck Tingle, autorul care publică parodie + pornografie + fantasy/sf + uneori comentariu social, ar fi fost greu să ia avânt pe canalele obișnuite - mai ales cu titluri ca „Space Raptor Butt Invasion” sau „Pounded By The Pound: Turned Gay By The Socioeconomic Implications Of Britain Leaving The European Union”.

Însă nu doar cărțile cu totul ajung în mainstream, ci și temele, stilurile și abordările, mai ales dacă autorii pornesc din online și ajung apoi să publice tradițional.

„Eu încă te iubesc” de Cristina Chiperi nu prea aduce nimic nou - cel puțin la început. Cartea e un roman de dragoste de dimensiuni standard, cu o structură simplă și un (aproape inevitabil) triunghi amoros. Nu face experimente stilistice, nu are fire narative deosebite. Aproape că nu se simte originea de internet.

Ca să rezum povestea, o fată de liceu e îndrăgostită de prietenul ei cel mai bun, dar nu i-a spus-o niciodată. Aproape toată cartea, e chinuită de dragostea neîmpărtășită, mai ales că băiatul și-a găsit pe altcineva. Prietena ei apropiată (acest personaj standard în YA) ar vrea s-o vadă împreună cu băiatul, iar chestia asta se manifestă deseori printr-o susținere foarte enervantă. (Prietena asta, de fapt, e enervantă.)

În școală ajunge un băiat nou, căruia îi place de eroina noastră și se oferă să fie pseudo-iubitul ei, ca s-o ajute să-l facă gelos pe primul băiat. Băiatul vechi începe să fie gelos, dar eroina noastră descoperă că băiatul cel nou e simpatic. O, nu! Pe cine alege?

Cartea e scrisă ca de o fată de liceu (ceea ce nu e surprinzător): pe repede-înainte, fără prea multe profunzimi, previzibil până la final.

Finalul, însă, e o gură de aer proaspăt. Eroina noastră își dă seama că băiatul vechi e cam nasol și nu merită efortul, alegându-l pe băiatul cel nou, care se poartă frumos cu ea. Apoi, renunță la prietena enervantă, care tot face alegeri proaste în viață. E chiar… ok?

Pe o structură mai clasică, probabil că iubirea adevărată ar fi fost cea dintre fată și băiatul vechi - pentru că iubirea veche nerezolvată are deseori întâietate - sau măcar ar fi ajuns pentru scurtă vreme cu individul, ca să-și realizeze fantezia. În schimb, Chiperi a ales s-o facă mai deșteaptă de-atât și mai împăcată cu situația fără să trebuiască s-o trăiască pe pielea proprie. Eroina noastră… nu e proastă. Renunță la oamenii toxici din viața ei, alege pe cine se poartă bine cu ea și înțelege că liceul e trecător și că e-n regulă să scoți oameni din viața ta și să nu te uiți înapoi.

Spre deosebire de tendințele pe care le-am mai văzut la literatura română (de la Cărtărescu la Irina Binder, deși cu excepții), Chiperi nu are tendința de a filozofa interminabil despre viață și toate cele, ci-și spune povestea direct, fără s-o îngroașe cu cugetări. Apreciez deosebit de mult treaba asta.

Sunt curioasă ce o să scrie Chiperi peste vreo 10-15 ani. Nu e exclus ca succesul să-i oprească evoluția, dar nu e exclus nici să crească și o să devină o autoare interesantă, cu o voce proprie.

Editurile de duzină

„Eu încă te iubesc” a fost preluată de editura Bestseller (da, există o editură cu acest nume), care a tradus-o din italiană și a pus-o pe piața românească (și moldovenească?).

Faptul că editurile sunt un business și că aleg cărți în funcție de ce cred că se va vinde nu e, în sine, o problemă. Într-o lume ideală, ar însemna că știu ce vor cititorii și pot oarecum să le ofere acele lucruri. Situația devine tristă când fac foarte puțin efort pentru a pune în valoare cărțile pe care le aleg. Avem exemple precum cartea lui Lucian Mindruta, scrisă fără diacritice, „Dacopatia” lui Dan Alexe care e doar o colecție disparată de postări de internet vândute într-un volum cu un titlu măcar un pic înșelător - și, bineînțeles, „Eu încă te iubesc” de Cristina Chiperi, care e nu doar lipsită de mâna unui editor în italiană, ci și tradusă slab de tot în română.

Varianta românească reușește cumva să pară tradusă din engleză, cu englezismele de rigoare, chiar dacă ni se spune că e tradusă din italiană:

• Unica cine are de câștigat ceva din asta ești tu, și tu trebuie să fii singura care s-o vrea cu adevărat (p. 86)

Nu știu cum sună în italiană, dar în mintea mea fraza se transformă în engleză: „The only one who has something to gain from this is you, and you alone have to really want it.”

Alteori, traducerea e ciudată și agramată într-un stil care nu pare să fie preluat direct din altă limbă (deși que sais-je?):

Să vezi și să comentezi un film cu Dylan era unul dintre lucrurile care îmi plăcea să le fac. (p. 163)

Sau:

• El îmi este prieten, Daniel, la sigur. Dar nu poate face totul din capul lui. Nu, n-am să tac. Trebuie să înțeleagă că stă împotriva persoanelor pe care le iubesc, stă chiar și împotriva mea. (p. 291)

Mai sunt multe așa și țin să subliniez că editura a ales să publice cartea așa. A tradus-o și a decis că, dap, asta e varianta finală.

Glumeam cu prietenii că atunci când traduci din japoneză, lași „san” și „chan” la finalul numelor ca să dai o savoare orientală, când traduci din chineză folosești cuvântul „shizun”, iar când traduci de pe Wattpad te asiguri să scrii ca cineva care-și postează ciorna pe net noaptea la două. Pentru savoare.

Dar era doar o glumă. Cred că orice carte merită să i se dea o șansă, chiar dacă nu e literatură înaltă. Lipsa de respect arătată printr-o traducere proastă sau un text neîngrijit nu e atât față de autor și subiect, cât e față de public; și mi se pare foarte cinic să disprețuiești atât de mult un domeniu încât să te deranjeze să înveți să-ți faci treaba bine, dar să nu te deranjeze să iei bani oricum.

Dacă literatura de internet e deseori slabă, măcar e scrisă din dorința de a împărtăși o poveste și face cel puțin un om fericit (autorul), deși deseori pe mai mulți. E o consecință a libertății artistice, a faptului că te poți distra scriind câteva cuvinte pe care le poți pune apoi la dispoziția publicului fără să trebuiască să treci prin comisii și comitete. Uneori apar și oameni talentați care scriu povești chiar bune. Pe de altă parte, editurile de duzină par să marșeze pe cantitate și să participe la veșnica alergare spre mediocritate; dacă nimeresc ceva bun, pare să fie o coincidență și nu un merit. Iar ce e cel mai trist e că rareori pot numi edituri românești care să nu se comporte măcar pe alocuri de parcă ar fi de duzină.