Elon Musk face o treabă admirabilă de când a cumpărat Twitter: se jertfește pentru a demonstra că și miliardarii pot fi nu doar failibili, ci proști grămadă.

După cum ziceam într-un articol din noiembrie, semnele legate de Twitter erau proaste. Înlăturarea sistemului de verificare a identității indivizilor a dus repede la haos - unul dintre puținele avantaje a fost scăderea prețului insulinei în SUA. Iar de atunci, am aflat că nu mai plătește facturi, de la chirie la factura pentru servicii de la Google.

Twitter s-a umplut de reclame - dar nu e o problemă, pentru că ieri s-a limitat numărul de tweeturi pe care le pot vedea utilizatorii obișnuiți de pe platformă la 600/zi. Pare mult, până îți amintești că tweeturile sunt foarte scurte și că totul e un tweet, de la mici postări la comentarii. Dacă dai scroll rapid și sari peste ce nu te interesează, le termini în jumătate de oră.

Atâția oameni au muncit ca să facă lumea să stea cât mai mult pe platformele astea, acum vine Elon Musk și încearcă să oprească totul cu o mișcare deosebit de proastă. (Cine se mai uită la reclame, dacă nu poate vedea nimic?)

Am glumit că mă aștept ca Musk să se împiedice de un cablu și să scoată din priză toată platforma, dar ce se întâmplă e și mai amuzant. Se scufundă, se scufundă, se scufundă, deciziile proaste sunt urmate de decizii proaste.

Altă fază. În a doua jumătate a lui iunie, niște bogătași au cumpărat bilete de $250.000 pentru a se urca într-un submersibil și a merge pe fundul mării să vadă ce a rămas din Titanic. Submersibilul era făcut de o firmă care nu credea în așteptarea după aprobări oficiale. Șeful firmei spunea că inovația nu se face așa, tot stând după aprobări - și că măsurile de siguranță sunt, de la un anumit punct încolo, doar bani aruncați pe fereastră.

În ciuda faptului că s-au tras semnale de alarmă legate de integritatea structurală a submersibilului și numai, șeful companiei s-a urcat cu câțiva plătitori de bilet, au coborât spre Titanic, submersibilul a făcut implozie și au murit toți.

Nu e prima oară când bogații fac tâmpenii, când se cred mai deștepți decât sunt, când dau cu oiștea-n gard. Dar de obicei greșelile puteau fi acoperite, sau vina putea fi dată pe oricine altcineva. Banii și puterea pot cumpăra privilegiul de a scăpa de responsabilitate… până când nu mai pot.

Acum începem să vedem cât de puerili și cât de inconștienți pot fi cei care „inovează”. Nu suntem în filme, unde marele geniu face afaceri și le gândește pe toate cu zece pași înainte sau în care niște oameni extraordinari sunt salvați din condiții vitrege în ultima secundă. S-ar putea să dureze puțin până ne obișnuim cu gândul că marile personalități pot fi niște copii de bani gata cărora nu le poate spune nimeni „nu”, dar poate până la urmă o s-o facem.

Iar când o facem, când începem să-i vedem pe toți șefii mari și mici ca fiind failibili, când înțelegem că se așteaptă ca întreaga lume (și forțele fizicii) să se conformeze părerilor lor, când înțelegem că mint, exagerează, nu înțeleg lucruri simple - atunci să nu ne întrebăm de ce îi lăsăm să aibă atâta putere? De ce îi lăsăm să-și întindă corporațiile și inovațiile în viețile noastre, când nu știm dacă nu ne explodează în față?