Dacă nu greșesc, anul în care am citit prima oară o carte Harry Potter a fost 2001. Seria era deja un fenomen mondial, dar în Sfântu Gheorghe nu țin minte să fi fost prea cunoscută. Câțiva ani mai târziu, Anne Rice avea să fie trecută din mână în mână în clasă, dar JK Rowling nu a avut aceeași priză printre colegi.

Librăriile erau în general sortite pieirii în oraș, apărând greu și dispărând repede, dar chioșcurile de ziare încă erau la putere. În fiecare lună, mergeam să iau revista Mickey Mouse (alte benzi desenate nu ajungeau la noi), scoasă la editura Egmont. Cred că dintr-o reclamă de acolo am auzit prima oară de Harry Potter.

Cert e că am bâzâit pe lângă maică-mea că vreau și eu să citesc cărțile, iar ea mi-a luat „Harry Potter și camera secretelor” („Harry Potter și piatra filozofală” era disponibilă doar în ediția cartonată și scumpă). Am început deci seria cu volumul doi, dar m-a prins atât de tare încât am luat apoi rapid volumul unu și volumul trei și m-am pus să-l aștept și pe al patrulea, care urma să iasă repede în română. Dar apoi, șoc și groază! Volumul cinci încă nu exista nicăieri, pentru că încă mai lucra JK Rowling la el. În disperare de cauză,căutând Harry Potter pe internet, am ajuns în fandom.

Nu cred că e nevoie să spun că fenomenul Harry Potter a fost enorm, dar cred că din afară se văd mai greu ramificațiile. Cozile lungi, petrecerile de la lansare, oamenii îmbrăcați în costume de vrăjitor, faptul că poți găsi obiecte cu „Harry Potter” scris pe ele - astea au fost efectele la suprafață. Adâncurile au fost însă mult mai vaste.

Fanii nu au fost niciodată o masă amorfă de consumatori pasivi, iar seria Harry Potter a fost nu doar citită și iubită, ci analizată și reanalizată în cele mai mici detalii, interpretată și reinterpretată - și, desigur, transformată. Iar pe lângă asta, simpla adunare a atâtor fani laolaltă și atitudinea lui JK Rowling față de fandom au avut un impact cultural puternic. Cred că fandomul (în sensul de fandom general, nu doar cel legat de o producție media anume) și-a început calea spre mainstream odată cu Star Trek, Star Wars și alte producții îndrăgite enorm, iar calea spre legitimitate academică odată cu studii precum cele ale lui Camille Bacon-Smith și Henry Jenkins din anii ‘90, dar Harry Potter a grăbit procesul.

Ce vreau să spun cu tranziția spre mainstream e că s-a trecut de la o vagă idee că „ciudații ăia” se îmbracă în personaje, au convenții și sunt foarte pasionați de un serial, un film sau o carte la o situație în care fandomul e aproape de noi și putem participa la el fără să ne facem griji (EECC). Harry Potter a avut atât de mulți fani pasionați încât și dacă nu ai fost unul dintre ei, tot știi măcar unul - și nu o să te surprindă dacă cineva îți spune în ce casă ar fi la Hogwarts.

Iar când spun de legitimitate academică, mă refer la faptul că nu mai e deloc neobișnuit și nu trebuie să justifici studiile făcute pe fandom: fie studiind fanii înșiși, fie studiind producțiile lor, fie studiind operele în sine și modul în care sunt percepute.

După cum ziceam, nu cred că Harry Potter a început nimic din toate astea, dar cred că a fost un catalizator și un accelerator al unor tendințe deja existente. JK Rowling era foarte deschisă față de fandom, accepta cu drag creativitatea fanilor și nu s-a opus niciodată ca ei să vină cu propriile interpretări și povești pe baza universului Harry Potter (spre deosebire de George R.R. Martin, Diana Gabaldon sau Anne Rice, ultima fiind genul care dădea în judecată fani și le făcea zilele fripte). Iar pasiunea pentru media și analiză care s-a trezit în mulți odată cu Harry Potter probabil că a grăbit procesul prin care studiile media au devenit o ramură academică vie și puternică.

Dar între 2001 și 2023 a curs multă apă pe Dunăre. Dintr-un fandom viu alcătuit din mulți copii care așteptau cu înfrigurare următorul volum s-a ajuns la un fandom matur și încă atașat emoțional, ca acum să fim într-o perioadă de declin. Gusturile se schimbă, printre generațiile noi YA-ul e la putere, iar JK Rowling nu mai e figura prietenoasă, modestă și vag progresivă de altădată, ci a alunecat spre extremism de internet. Astăzi, cea mai mare parte din prezența online a autoarei se rezumă la aruncat cu noroi și panică morală. A devenit o eroină pentru oameni care urăsc, dar fandomul care o iubea se scindează și o parte din el îi întoarce ferm spatele.

Seria „Fantastic Beasts” nu a reușit să se ridice la nivelul așteptărilor ca să reînvie magia lui Harry Potter. Cărțile polițiste ale lui JK Rowling (scrise sub pseudonimul Robert Galbraith) nu au făcut prea multe valuri, chiar dacă a reușit să vândă binișor după ce și-a dezvăluit identitatea. Pe de altă parte, „Hogwarts: Legacy”, un joc video lansat recent, pare să fie totuși foarte gustat. Urmează să vedem dacă noua serie TV Harry Potter va reuși să genereze noi valuri de entuziasm, dar cred că fandomul Harry Potter nu mai are șanse să fie revitalizat de ce face JK Rowling, ci doar de ce produc alții.

Astea fiind spuse, vreau să revizitez seria de cărți, să discut despre unele elemente care au aprins imaginația publicului, despre interpretările care s-au împământenit, despre lucrurile care au scârțâit mereu și despre explorările făcute pentru a dezvălui implicațiile unor lucruri pe care JK Rowling nu le-a gândit bine. Vreau să vorbesc și despre interpretările unei părți din fandom, despre evenimente și meme. Ah! Și despre câteva interpretări proprii, pentru că evident am și eu așa ceva.

Astea fiind zise, să începem cu „Harry Potter și piatra filozofală”.