A trecut jumătate de lună de la ultimul vraf de cărți pus pe blog, ia să mai pun unul. În două săptămâni am avut un pic de variație.

Naomi Novik - „Black Powder War”

Volumul al treilea din seria „Temeraire” a lui Naomi Novik, care a fost tradusă la noi la Nemira acum câțiva ani, dar acum văd că cele mai multe cărți din serie s-au epuizat. Nu mă surprinde că nu au fost re-editate - chiar dacă îmi place enorm cum scrie Novik, se simte că în „Temeraire” era la început. Poveștile sunt lente, bine scrise, dar nu extraordinare (spre deosebire de „Argintul preschimbat”, „Educație fatală” sau „Aleasa dragonului”, care sunt excelente cap-coadă).

Seria e un fantasy istoric, iar acțiunea se petrece în timpul războaielor napoleonice. Căpitanul Will Laurence capturează o navă de război franceză pe care se află un ou de dragon. Dragonii sunt rari și prețioși, folosiți în aviațiile țărilor care-i dețin și foarte atașați de căpitanii lor - așa că atuncic când puiul de dragon iese din ou mai repede decât îl poate duce Laurence la aviatori, se trezește că e nevoit să-și schimbe meseria. În sânul aviatorilor, Laurence e forțat să-și regândească viziunea asupra societății și vieții, care până atunci au fost cele de fiu de aristocrat dedicat și Angliei, dar și menținerii unei politeți și bune cuviințe reci și distante.

În volumul al treilea, Laurence și dragonul lui, Temeraire, se întorc dintr-o misiune în China și zboară pe deasupra continentului asiatic, străbătând deșerturi și munți, ajungând în Istanbul, apoi blocându-se pe frontul din Germania, care e aliată Angliei în lupta contra lui Napoleon. Jumătate de carte e deci un roman de călătorie, iar cealaltă jumătate e un jurnal de război, plin de toate frustrările frontului. Povestea, la fel ca celelalte din serie, e liniară și nu pare prea încheiată. Poate că Novik a gândit tot ce ține de „Temeraire” ca pe un singur mare volum, apoi împărțit în atâtea părți.

Cred că motivul pentru care îmi place destul de mult seria e că pot s-o ascult. Cartea audio citită de Simon Vance e excelentă și am noroc că se găsește pe Voxa.

Romain Dutter - „Goodbye Ceaușescu”

„Goodbye Ceaușescu” e un roman grafic scris de un francez și tradus de Editura Art. Îmi amintește ca stil de „Persepolis” de Marjane Satrapi: desene simple și prietenoase, un strop de umor și un accent care cade pe istorie și informații.

Romain Dutter e francez, dar își amintește Revoluția din ‘89 văzută la televizor când era mic. Rămas cu un interes pentru țara noastră, a decis s-o viziteze cu mai multe ocazii și să scrie o carte despre ea. Ca să afle mai multe, a făcut turul țării, trecând prin Constanța, Deltă, Transilvania, Moldova, vorbind cu oameni despre comunism, Ceaușescu, cum li se pare că merg lucrurile, despre rromi și nu numai. Ce-mi place la el e că a vorbit cu indivizi foarte diferiți și i-a reprezentat cât mai aproape de realitate, astfel încât prezintă o imagine a românilor despre România, din perspective diverse. Cartea e scurtă și deci nu are cum să intre în multe detalii, dar mi se pare că surprinde bine discuțiile de la noi, atitudinile legate de comunism și atmosfera. În plus, chiar și ca român ai ce descoperi în ea.

Răzvan Rădulescu - „Teodosie cel Mic”

O carte publicată inițial la Polirom în colecția Ego Proza prin 2006, iar apoi de Editura Art în Young Art, deși eu personal nu înțeleg de ce a fost nici într-o colecție, nici în cealaltă. Pe de o parte, e o carte fantastică cu elemente asemănătoare cărților pentru copii - Teodosie cel Mic e un copil, urmașul regelui și reginei, are un tutore, iar lumea vorbește cu el pe limba lui și chiar și denumirile și personajele din carte par desprinse dintr-o imaginație de copil. Regatul lui cuprinde Bucureștiul și câteva zone fantastice adiacente, cum ar fi Căpșunăria (unde șefă e o bufniță), Ciupercăria (unde șeful e un minotaur) și Lacul Rece (unde șeful e un somn). Condus de fantoma Otilia și îngrijit de Pisicâine, Teodosie își descoperă regatul.

Toate bune și frumoase, dar când personajele animaliere vorbesc între ele, nu cu Teodosie, se intră în politică. Nu în orice fel de politică, ci în genul de politică plicticoasă, cu care copiii n-au treabă. E foarte greu de explicat stilul pentru că e dement, dar o să vă dau un fragment de la paginile 87-88 din ediția Ego Proza:

- Acolo este peștera Marelui Monstruleț.

Pe Teodosie îl pufni râsul.

- Nu râde, interveni Somnul, până nu știi despre ce e vorba. (…) Suflă și pârjolește tot în calea (sa). Și încă noi nu avem multe motive să ne îngrijorăm, dar săracele Furnici Verzi au trecut prin momente grele acum vreo douăzeci de ani și sunt în continuare terorizate.

(…)

- Să nu ne abatem de la discuție, reluă Pisicâinele. Deci avem munții și Ottoburg, și gata. Asta-i tot.

- Mare spanac, rânji Somnul Protector după ce se asigură că Pisicâinele și-a încheiat expunerea. Și ce-i cu asta?

- Tu sugerezi că Furnicile Vinete reclamă autonomia totală și ruperea lor de regat. Ba, mai mult, știi și ce urmează: Furnicile Verzi, altminteri liniștite și fără gărgăuni în cap, și-ar cere și ele autonomia, cu aceeași ocazie. Ar urma ducatul lui Otto și, probabil, ceva mai târziu, separarea domeniilor lui Kaliopi și ale lui Samoil.

- Nu neapărat în ordinea asta.

- Evident. Poate că nu neapărat în această formație. Poți avea, de exemplu, surpriza să constați că nici Kaliopi, nici Samoil nu doresc separarea.

- Așa e.

- Nu de alta, dar au fiecare câte un teritoriu atât de vast și atât de puțină legătură cu regatul, încât, chiar și autonomi, condițiile lor de bază nu s-ar modifica.

- Ai dreptate.

- În orice caz, celelalte două provincii ar urma exemplul Furnicilor Vinete.

(…)

- Să presupunem că facem o expediție militară scurtă la Petrila și obținem îndepărtarea actualei conduceri hrăpărețe. Spune-mi, fac o paranteză, mi se pare mie sau schimbarea directorului stabilimentului de băi coincide cu noile revendicări ale Furnicilor Vinete?”

Furnici, autonomie, revendicări și directorul stabilimentului de la băi care pare băgat până-n gât cu o rezistență. Bănuiesc că sunt aici niște referințe la situația mult-discutatei autonomii maghiare și la personaje reale, dar cunoștințele mele politice despre 2006 sunt destul de vagi și răbdarea mea este limitată, așa că am renunțat la carte pe la vreun sfert. Are iz de basm scris în glumă pentru prieteni, dar nu mă număr printre prietenii autorului și se pare că de la distanță nu mă prinde umorul lui.

Legat de ce-a vrut să zică autorul cu cartea asta, dacă e roman de aventură sau comentarii politice a la clef, acesta va rămâne un mister pe care nu mă interesează neapărat să-l dezleg.

Margaret Atwood - „Oryx și Crake”

Cărțile lui Atwood nu par să îmbătrânească prea bine… sau poate că mi-am schimbat eu puternic gusturile. Când am citit prima oară „Oryx și Crake”, mi-a plăcut mult. Citind-o acum pentru clubul de lectură al Ghandei, am avut surpriza să fiu mai degrabă exasperată.

Sau poate că nici atunci nu mi-a plăcut chiar atât de mult, dar memoria e mai blândă cu unele cărți decât cu altele, ștergându-le asperitățile și problemele și completând golurile cu lucruri interesante acolo unde autorul n-a zis nimic.

Oricum, între 2003, anul lansării romanului, și 2023 a trecut prea multă apă pe Dunăre. În 2003, distopiile încă nu reveniseră în forță în cultura populară. „Jocurile foamei” e din 2008, iar puzderia de alte distopii YA mai bune sau mai rele care au inundat piața imediat după succesul răsunător al „Jocurilor” erau încă de neconceput. „Oryx și Crake”, cu stilul său literar și explorarea unei teme apocaliptice, era o carte nouă, neobișnuită și în dialog cu avansurile tehnologice ale anilor ‘90 și începutului anilor 2000. O distopie adusă la zi în stilul înflorat al lui Atwood, care descrie lumea post-apocaliptică prin ochii unui personaj care de-abia reușește să rămână în viață, dar și lumea pre-apocaliptică din amintirile lui.

În lumea pre-apocaliptică, corporațiile își fac de cap. Au campusuri protejate de restul omenirii, iar oamenii de știință lucrează să creeze noi tratamente și medicamente, noi surse de mâncare, noi animale etc. Atwood are o pasiune pentru specii create prin încrucișare genetică: ratoni cu sconcși, câini cu lupi, șobolani cu șerpi; sau animale care seamănă cu cele de acum, dar au mai mult din ceva: porci mai mari, mai inteligenți și cu organe în plus, pui care fac o mulțime de părți ale corpului în plus care să se poată vinde mai ușor în francize de fast food. Pe lângă manipulări genetice interminabile, internetul e un loc sălbatic, unde poți urmări pornografie și execuții fără probleme și fără să comiți ilegalități.

Problema nu vine din faptul că romanul s-a bazat atât de mult pe noutățile zilei încât a „expirat” în 20 de ani (și nici din faptul că Atwood nu înțelegea tehnologia, așa că în loc ca un personaj să treacă din server în server ca să-și acopere urmele trece din site în site folosind link după link), ci în primul rând din faptul că Atwood scrie atât de literar încât nu descrie lumea. Nu știm ce s-a întâmplat cu guvernele și de ce nu reglementează mare lucru. Nu știm cum e viața în afara corporațiilor. Nu înțelegem prea bine cum funcționează societatea. Ar fi aproape în regulă, dacă povestea s-ar axa mai mult pe personaje, dar în afară de cel principal, nu aflăm mai nimic despre nimeni. Ar fi ok și atât, dacă personajul principal ar fi un individ interesant, dar e genul de fraier care n-a prea înțeles nimic din viață și care începe să o ia razna la final.

Cumva, în afară de o impresie că s-a întâmplat ceva interesant acolo, parcă nu rămâi cu foarte multe.

João Silvério Trevisan - „In the Name of Desire”

„In the Name of Desire”, un roman publicat în anii ‘80 în Brazilia și tradus acum în engleză, a fost o surpriză enormă. E o carte bine scrisă, dar foarte, foarte incomodă, până în punctul în care devine nu doar neplăcută, ci chiar oribilă.

Tiquinho e un băiat care merge la seminarul catolic - băieții de acolo sunt adolescenți, au 13-15 ani în momentul în care sunt descriși în carte și vin din familii sărace. Li se dau de mâncare și un acoperiș deasupra capului și li se bagă în cap un pic de învățătură, în ideea că unii dintre ei vor deveni preoți. Programul lor e foarte încărcat cu lucruri bisericești, iar regulile sunt foarte stricte, până în punctul în care de-abia au voie să vorbească unii cu alții și li se interzice și să lege prietenii apropiate. Crescuți într-un mediu steril și opresiv, doar cu limbajul religios și ideile spirituale la îndemână, puștii nu au simțul realității și nici capacitatea de a se dezvolta normal. Unii sunt dați afară pentru diverse infracțiuni, iar cei rămași până la final sunt cei care probabil își ascund cel mai bine problemele.

Povestea e spusă în două feluri: o parte scurtă de la început și una de la final sunte redate în secvențe în care adultul care a fost odată Tiquinho revizitează seminarul, acum transformat în orfelinat. Însă partea cea mai mare, cea de mijloc în care se descriu lumea seminarului și întâmplările care au avut loc acolo, e un interviu fictiv lung, în care naratorul pune întrebări de parcă ar fi un reporter și tot el își răspunde, de parcă ar fi altcineva. Răspunsurile sunt la obiect, pline de date exacte, dar și de detalii în același timp foarte intime și foarte detașate, trecând între dezgustător și sublim, între lascivitate și spiritualitate și privind totul printr-o cheie mistico-religioasă. Ceea ce a fost se povestește în termenii în care a fost înțeles, iar comentariile naratorului adult sunt mai degrabă regizorale, fără să aducă vreun plus de introspecție trăirilor adolescentului (cum regizorale? uneori, la modul propriu: la un moment dat ne spune cum s-ar putea filma o anumită scenă, dacă am vrea să facem un film despre seminar).

După cum spuneam, cartea e foarte neplăcută, iar o marte parte din neplăcere e cauzată de faptul că băieților li se trezește instinctul sexual, iar naratorul nu ascunde nimic din el. Nu e curat; nu e inocent. E suferind, necunoscător, dur. Tiquinho, în mod deosebit, începe să-și interpreteze dorințele mistic, are momente în care vrea să atingă trupul lui Iisus și să-și pună mâinile în rănile lui, care se cască ca niște deschizături - și are foarte multe divagații teologice de care sunt sigură că sunt eretice, pentru că mă-ndoiesc că e de așteptat ca religia catolică să fie atât de senzuală și obsedată de trupuri. Până la urmă, cuprins de dragostea față de un coleg de seminar, păcătuind, fiind cuprins de euforie religioasă și respins romantic, Tiquinho ajunge la gesturi drastice, explicate într-o cheie de martiriu și eroism (noi, desigur, putem spune că a înnebunit).

Rareori văd situații în care experimentele literare și șocul visceral să fie folosite cu sens, dar João Silvério Trevisan pare că întâi a ales ce vrea să spună și apoi a decis care sunt cele mai bune instrumente. Detașament și intimitate, o dulcegărie până la greață trântită peste o lume oribilă, creând dezgust acolo unde naratorul ne asigură că totul e în regulă. Rareori am atât de tare impresia că autorul și naratorul sunt în tabere opuse, că la maturitate Tiquinho e înamorat în continuare de ce a fost, de experiențele mistice din copilărie, de trăirile cu Iisus, în timp ce João Silvério Trevisan zice că seminariile ca acela sunt locuri de spălare pe creier, iar elevii sunt chinuiți și instruiți până ajung într-o complicitate respingătoare chiar cu cei care-i oprimă. Și cred că nici delirul religios nu l-am văzut reprezentat mai bine altundeva.