Nu postez pe blog despre toate cărțile pe care le citesc din două motive: nu inventasem un sistem bun ca să nu vă îngrop în spam; și mi-e lene.

Nu prevăd vremuri în care să scriu recenzii detaliate despre toate volumele pentru că nu mereu am suficiente de zis încât să merite efortul și probabil că mi s-ar face lehamite să citesc dacă ar trebui să fac fișe de lectură în dreapta și-n stânga. Dacă vreți o listă lungă cu mini-recenzii care sunt mai degrabă note scurte pentru mine însămi legate de ce am citit în ultimii zece ani, mă găsiți pe Goodreads.

Dar a început să-mi displacă din ce în ce mai mult ideea de a crea conținut specific pentru/exclusiv pe vreun canal de social media, pentru că nu știi niciodată ce idei crețe le vin deținătorilor platformei și te poți trezi cu tot felul de probleme - platforme închise, reguli schimbate șamd. E drept că îmi descarc relativ des baza de date din Goodreads (nu pe cea completă care cuprinde toate datele pe care le au despre mine și care sunt MULTE, ci cea cu recenziile și cărțile adăugate de-a lungul timpului). Dacă folosiți și voi Goodreads și vreți să faceți același lucru, găsiți butonul de exportare în My Books > Import/Export. După ce dați clic pe butonul Export din partea de sus a paginii trebuie să așteptați puțin, dar până la urmă se termină de pregătit fișierul și-l puteți descărca.

Mă gândeam să fac periodic o aruncare de cărți și pe blog cu ce am citit în ultimele 2 săptămâni sau în ultima lună, minus cărțile pe care vreau să le discut într-o postare întreagă sau mai multe, cum am făcut pentru „Camp Damascus” de Chuck Tingle sau pentru „Harry Potter și piatra filozofală” de J.K. Rowling. Tura asta o s-o iau pe sărite, începând din august, pentru că am câteva recomandări de făcut.

„Babel”, de R.F. Kuang

„Babel” e un roman fantasy victorian, care reprezintă excelent viața universitară. În plus, e una dintre puținele cărți despre traducere care mi-a plăcut (majoritatea mă fac să scrâșnesc din dinți pentru că ori o dau în poezie, ori o dau în automatisme, ori o dau în „trebuie să vorbești TOATE limbile ca să faci un ban”). Sistemul magic e mișto, atmosfera e excelentă; chiar dacă partea de acțiune e un pic cam lentă uneori, e o carte care te prinde. Am citit-o pe nerăsuflate… după care am răsuflat un pic și am început să-i găsesc cusururi. Aș putea vorbi mult despre „Babel”, dar părerile mele sunt foarte asemănătoare cu ce a scris Ghanda aici. Dacă n-o știți pe Ghanda, merită să-i frunzăriți blogul și eventual chiar să veniți la clubul ei de carte, unde se aleg deseori cărți fantasy sau SF.

„The Titanic Disaster: Omens, Mysteries and Misfortunes of the Doomed Liner” de James W. Bancroft

Cineva a vrut foarte mult să vorbească despre previziuni și clarviziuni, despre mistere și destin în privința scufundării Titanicului. Doar că n-a prea avut ce scrie și așa a ajuns să publice „The Titanic Disaster”, care cuprinde vreo două evenimente legitim misterioase și multe, multe lucruri trase de păr. Câteva idei se tot repetă (ba la un moment dat și vreo pagină luată cu copy-paste cu totul), în ciuda faptului că volumul are doar 164 de pagini.

Ar fi fost loc ca James Bancroft să explice contextul spiritualist al vremii și tendințele diverselor societăți ocultiste, dar n-a făcut-o. În schimb, a băgat chestii gen „se spune că pe Titanic ar fi fost un diamant blestemat faimos, care n-a fost găsit în ruinele navei” - ca să afli pe urmă că n-a fost găsit pentru că n-a fost acolo deloc, ci se află în acest moment în muzeul Smithsonian. E o carte bună dacă vrei să-i explici cuiva cum se scriu teorii ale conspirației și cât de tare întind unii poveștile și speculațiile ca să sune a mister și supranatural.

„The Medieval Worlds of Neil Gaiman: From Beowulf to Sleeping Beauty” de Shiloh Carroll

O explorare mișto a influențelor medievale din cărțile lui Neil Gaiman, de la teme majore la elemente refolosite în crearea poveștilor. Poate funcționa și ca o scurtă introducere în cultura medievală, dar sunt interesante analizele făcute asupra cărților ca „Sandman”, „The Books of Magic”, „Good Omens”, „Stardust”, „American Gods” și „Norse Mythology”, dar și asupra adaptărilor și reinterpretărilor fabulelor și basmelor și asupra interpretărilor de „Beowulf”. (În plus, lumea academică americană tinde să scrie foarte accesibil.)

„The Devil’s Flute Murders" de Seishi Yokomizo

Un roman polițist japonez de la mijlocul secolului XX, „The Devil’s Flute Murders” stă binișor în picioare. Nu e primul roman de Seishi Yokomizo pe care-l citesc și îmi place atmosfera aproape gotică pe care o creează, cu morți terifiante și o familie ce pare blestemată. Se simte vârsta cărții, atât în sensul bun (ghiciți cine a aflat câteva lucruri despre lumea japoneză de după Al Doilea Război Mondial), cât și în sensul rău (ghiciți cine nu e foarte impresionată de descrierile personajelor feminine).

„Uriașul îngropat” de Kazuo Ishiguro

Un roman fantasy pentru oameni care nu citesc fantasy, scris de un autor care a luat premiul Nobel. Din păcate, eu citesc fantasy, așa că „Uriașul îngropat” mi-a îngropat tot cheful - prima oară l-am abandonat pe la 25% acum mulți ani, iar acum l-am dus până la capăt doar din dorința de a-l termina odată. Uitându-mă prin recenzii, nici fanii lui Ishiguro nu sunt foarte încântați.

Într-o Anglie de după plecarea romanilor, la o generație sau două după moartea miticului rege Arthur, bătrânii Axl și Beatrice pleacă în căutarea unui fiu care-i așteaptă cu nerăbdare. Dar peste ținut s-a așternut o ceață a uitării, așa că nu mai știu nici unde e fiul, nici de ce nu l-au văzut de multă vreme, nici ce s-a întâmplat în trecut. E un roman care pune probleme profunde despre memorie, despre traumă, despre dorința de a uita relele trecutului, despre moarte. În teorie sună bine, doar că deși căpcăunii și dragonii sunt reali, uriașul e metaforic, iar stilul în care scrie Kazuo Ishiguro mi-a pus răbdarea la încercare.

Legătura cu legendele arthuriene, care ar fi putut crea un comentariu interesant legat de medievalism și romane cavalerești, mi s-a părut mai degrabă neexplorată. Sau poate Ishiguro e prea subtil pentru o neofită în ale arthurienei ca mine.

„Umbrele de sub piele” de Frances Hardinge

Vreau toate cărțile pe care le-a scris Hardinge vreodată. „Umbrele de sub piele” e o carte pentru copii, dar scrisă cu mai multă forță și subtilitate decât multe volume pentru un public mai mare ca vârstă. Mi-a plăcut enorm „Copacul minciunilor”, care împletește istoria cu magia și creează un fantasy la doar un pas distanță de realismul magic, iar acum „Umbrele de sub piele” îmi arată că ăsta e stilul lui Hardinge: istorie, fantezie, o atmosferă excelentă, personaje complexe, decizii dificile și o moralitate nuanțată.

Makepeace are 12 ani și crește printre puritani. E o viață grea, plină de sărăcie, iar mama ei e dură și aspră și refuză cu desăvârșire să o lase să-și cunoască rudele din partea tatălui. Dar când mama ei moare accidental, Makepeace e trimisă în familia tatălui ei, unde primește rolul de slujitoare privilegiată și nu e lăsată să plece, oricât ar încerca să fugă.

Îmi plac eroinele hotărâte, inteligente și inventive ale lui Hardinge. Fac greșeli, dar învață să le și dreagă, iar poveștile te țin cu sufletul la gură.

„Moartea vine pe bandă de magnetofon” de Haralamb Zincă

După cum se simte și din titlu, „Moartea vine pe bandă de magnetofon” e un roman scris suficient de demult încât să pară învechit și insuficient de demult încât să redevină interesant. Sau cine știe, poate pentru cei născuți din 2000 încoace… Pe de altă parte, romanele polițiste pot oricând să prindă, pentru că ingeniozitatea criminalilor și a detectivilor nu are vârstă.

Eroul nostru, Stamatiad, e geolog. Nu crede că are inamici până în momentul în care începe să primească amenințări cu moartea - criminalul nu vrea nimic, doar să-l facă cu nervii, să-i spună că ziua morții lui se apropie, că nu poate face nimic, că e deja decis totul. Evident, Stamatiad cam intră în panică și până la urmă cere ajutorul autorităților, unde bravul securist se pune pe investigat.

Da, securist - căci romanul e comunist. Evident, securiștii sunt băieții buni, supravegherea completă a populației e în avantajul tuturor (în afară de criminali), iar monologul în care criminalul își recunoaște vina e pe stilul, „Am făcut-o pentru că-l urăsc - ȘI CA SĂ TRĂDEZ STATUL SOCIALIST!” Propaganda e atât de evidentă încât pare aruncată cu furca atât pentru cenzori, cât și pentru distracția celor care știu să nu ia în serios toate astea. Altfel, povestea e nesperat de bună. (Chiar nu-mi făceam speranțe.)

„L-am servit pe regele Angliei” de Bohumil Hrabal

Dacă vă place să ieșiți cu bețivii la bere și să-i auziți povestind dezlânat despre verzi și uscate, umflând adevărul și eventual dând-o în libidinoșenii, „L-am servit pe regele Angliei” e romanul perfect pentru voi. Sau bine, s-ar putea să scrie așa de obicei. E a doua carte de el pe care o citesc după „Lecții de dans pentru vârstnici și avansați”, care nu e cu mult diferită ca stil, și n-am mai dus-o până la capăt pentru că nu e deloc genul meu.

„Semne bune” de Terry Pratchett și Neil Gaiman

O carte despre apocalipsă scrisă în anii ‘90 și o parodie a filmelor despre sfârșitul lumii și Antihrist, „Semne bune” stă în picioare și azi, chiar dacă se simte influența deceniului în care a fost scrisă. Are umor britanic cât cuprinde, un înger și un demon care vor să împiedice Apocalipsa pentru că odată cu omenirea s-ar duce pe copcă și toate lucrurile pe care le iubesc (cum ar fi mâncarea bună, cărțile, micile plăceri ale vieții) și multe comentarii pe marginea ideilor religioase și apocaliptice.

Influențele spiritualității New Age din anii ‘90 se fac simțite în idei ca tunelurile tibetane (care sunt ca tunelurile dacice, doar că cu tibetani), OZN-uri venite să aducă mesajul iubirii și păcii și nu numai - e interesant să le vezi din perspectiva cuiva care știe deja toate poveștile alea, dar sunt atât de bine integrate în poveste încât par umor absurd dacă nu ai pus mâna pe revistele vremii.