Mai țineți minte când vă povesteam ce citeau românii la 1800? Vă ziceam, printre altele, că românii de pe vremea aia citeau un roman popular bazat pe viața lui Alexandru cel Mare, în care Alexandru se întâlnește cu amazoane și nu numai. Îi zicea „Alexăndria” sau „Alixăndria”.

Am găsit o traducere în engleză a unei versiuni a romanului, „The Greek Alexander Romance”. Nu e chiar cea care circula la noi, dar probabil nu e extrem de departe.

De ce există versiuni? Și despre ce e vorba?

„Alexăndria” a fost scrisă în urmă cu cel puțin 1700 de ani. Traducătorul volumului pe care-l am eu speculează că primele versiuni au apărut la câteva decenii după moartea lui Alexandru cel Mare, ceea ce-i mai adaugă câteva secole de vechime.

Vremurile de demult nu aveau chiar la fel de mult respect pentru autori și pentru textele originale pe cât avem noi, mai ales când nu era vorba de scriituri foarte importante, iar „Alexăndria” e mai degrabă o compilație întocmită de diverși scribi decât o operă consecventă la care să fi lucrat un singur autor serios.

„Alexăndria” e o poveste despre viața lui Alexandru Macedon - dar dacă ar fi scrisă azi, i-am spune fantasy, nu biografie. Are magie, creaturi fantastice, călătorii în alte lumi. Alexandru e un rege-erou cu înclinații filozofice și origine divină care cucerește lumea cunoscută și apoi explorează adâncurile oceanului, cerul și ceea ce pare a fi lumea morților. Profețiile îl urmăresc, prevăzându-i atât succesul în luptă, cât și moartea timpurie.

După standardele noastre, scriitura e atroce. E la nivel de începător care și-a făcut un cont de Wattpad, unde are doar trei cititori fideli. Multe episoade sunt pomenite în galop ca rezumate, unele dintre ele sunt repetitive (am pierdut șirul creaturilor magice ucise cu foc), geografia e ciudată. Acuratețea istorică lipsește chiar și în episoadele în care Alexandru Macedon nu zboară într-un coș tras de vulturi.

Cartea e, deci, un haos total. Nu se compară cu „Iliada”, „Odiseea” sau teatrul grecesc. Nu e genul de carte pe care s-o pomenești atunci când vrei să te dai cult. Dacă ar fi să speculez motivul pentru care totuși a circulat și la noi, și la vestici, aș zice că motivele sunt trei: fascinația legată de Alexandru cel Mare; apetitul pentru povești trase de păr despre oameni remarcabili care a fost multă vreme mult mai mare decât e acum; și e o carte plină de imaginațe scăpată de sub control.

Nu merită să fac un rezumat, pentru că în unele părți e ea însăși un rezumat. Dar în tradiția versiunilor de „Alexăndria” care bagă și scot episoade după cum îi vine autorului, cred că ar merge perfect și un film sau chiar o mini-serie bazată pe nebunia asta.

Hai să vă povestesc cum o văd eu. Mă bazez pe episoadele din carte aproape exclusiv, dar le mai reordonez și pun accentele diferit. (Ah, și mai schimb vag din interminabilele previziuni de viitor.)

Cum văd filmul „Alexăndria”

Prolog și copilăria lui Alexandru.

Începem (la fel ca textul scris) în Egipt.

Ne apropiem pe aripile unui șoim care zboară peste piramide. Vocea naratoarei ne spune că ultimul faraon al Egiptului, Nectanebo, e un mag temut, care și-a apărat regatul de invazii din nou și din nou prin vrăji. Dar într-o zi, când se pregătea să scufunde flota inamică, a văzut că zeii Egiptului treceau de partea inamicului.

Pe ecran, îl vedem pe Nectanebo luând corăbii de jucărie și pregătindu-se să le scufunde într-un vas cu apă, dar în apă vedem reflectate corăbiile reale ale perșilor. Printre perși îi vedem pe Horus și pe Anubis.

Naratoarea ne spune că Nectanebo a înțeles că vremea Egiptului s-a încheiat. De aceea, pleacă în exil, încotro îi spun stelele. Îl vedem pe Nectanebo luându-și bijuteriile și punându-și în cap o pătură, apoi strecurându-se pe o corabie de negustori care pleacă spre Macedonia.

La curtea Macedoniei, ne spune naratoarea, regina Olympias se străduia să aibă un copil cu regele, Filip. Nectanebo se dă drept astrolog și clarvăzător egiptean (ceea ce și e) și îi spune că va avea un fiu, dar nu va fi fiul lui Filip, ci al zeului soarelui, Amun-Ra, care va cuceri întreaga lume. Olympias e încântată, iar în noaptea aia îl vedem pe Nectanebo prefăcându-se în șarpe, intrând în dormitorul ei și pretinzând a fi zeul.

Încheiem prologul, revenim când Alexandru cel Mare e copil.

Alexandru învață de la Aristotel, iar cu ocazia asta aflăm și noi mai multe despre univers. Aristotel îi spune că Pământul e sferic, dar oamenii nu pot trăi nici dincolo de tropice, unde e prea cald, nici dincolo de cercul polar, unde e prea frig. La apus e Roma, iar dincolo de Roma sunt barbarii și apoi Atlanticul, iar în Orient sunt mistere pe care niciun grec sau macedonean nu le-a descoperit vreodată. Alexandru e foarte entuziasmat de ideea misterelor, vrea să afle ce e acolo, dar evident că Aristotel nu știe și îi repetă că nimeni din lumea lor n-a ajuns acolo. Alexandru zice, „Atunci poate voi ajunge eu.”

Din curte se aude zgomot, Aristotel și Alexandru ies să vadă ce se întâmplă. S-a adus un cal nărăvaș, ucigaș și mâncător de oameni. Câțiva servitori sunt răniți, toată lumea se ferește. Alexandru se aruncă curajos în spatele lui și îl îmblânzește, apoi îi pune numele Bucefal. Filip, tatăl lui, îl laudă, dar mai târziu Alexandru îl aude spunându-i mamei lui, Olympias, „E foarte talentat băiatul. O singură problemă are. Nu prea seamănă cu mine.” Olympias e evident îngrijorată de asta (doar știe că Alexandru nu e fiul lui Filip) și îl cheamă pe Nectanebo să-i prezică dacă Filip o va exila de la curte. Nectanebo îi ghicește și îi spune că zilele ei alături de Filip sunt numărate - nu mai e nici un deceniu până se vor încheia.

Alexandru aude și se enervează. Îl cheamă pe Nectanebo noaptea păsămite ca să-l învețe astrologie, dar îl împinge într-o râpă. Nectanebo cade și e foarte rănit, iar Alexandru îi strigă „Cine ești tu, să citești în stele, când nu știi ce se întâmplă nici aici, lângă tine, pe pământ?” Nectanebo îi zice, „De destin nu scapă nimeni. Mi-am citit propria soartă și știam că propriul meu copil mă va ucide, dar mă va și răzbuna. Iar ție ți-e scris să-ți ucizi și să-ți răzbuni tatăl.” Alexandru îi răspunde, „Dar tu nu ești tatăl meu.” Nectanebo îi spune ce a fost între el și Olympias, dar Alexandru e neimpresionat. Îi zice că nu are alt tată în afară de Filip și mai aruncă un bolovan peste el să-l omoare. E un tip gata de orice, nu se lasă ușor impresionat de semne rele.

Adolescența lui Alexandru

Alexandru a crescut. E acum un tânăr războinic mândru, de nedespărțit de calul lui, Bucefal. Are loc o olimpiadă, iar Alexandru îi cere voie lui Filip să meargă.

La olimpiadă, un tip își bate joc de el - participă și pârliți din Macedonia? Dar Alexandru e pus pe treabă, își găsește alți „pârliți”, printre care și pe Laomedon, care-i conduce carul la care e înhămat și Bucefal. Câștigă cursa și promite că n-o să-i uite pe niciunul dintre cei cu care s-a cunoscut atunci. (Îi vom revedea mai târziu ca generali.)

Când se întoarce acasă, află că Filip a plecat la război și că are nevoie de el să meargă să înăbușe o revoltă mai mică. Alexandru pleacă cu ce armată a mai rămas pe acasă, câștigă victoria, dar nu se grăbește la întoarcere. Din cauza asta, ajunge acasă după Filip, ba chiar și după ce Filip e rănit mortal într-un asasinat pus la cale de regele din Thessaloniki. Alexandru e distrus. Jură că data viitoare armatele lui vor merge ca vântul și ca gândul. Simte că într-un fel și-a ucis tatăl - dar Filip îi zice că așa a fost soarta, „Dar l-am visat odată pe zeul Amun al egiptenilor zicându-mi că soția mea va naște fiul care își va răzbuna tatăl și va cuceri lumea. Împlinește profeția.” Alexandru e pe de o parte cu inima frântă, dar pe de altă parte vedem că partea cu cuceritul lumii îi surâde. E încântat de ideea de destin.

Alexandru pornește în luptă împotriva grecilor și cucerește cetate după cetate. Se oprește la oracolul din Delphi și cere să i se prezică soarta. Preoteasa de acolo începe să-i citească viitorul, vedem că face o figură șocată și nu în sensul bun, dar pe urmă se întoarce spre Alexandru și îi zice, „Tot ce vei face în timpul vieții tale va reuși. Vei cunoaște clipa în care întreaga lume îți va sta la picioare.” Alexandru e foarte încântat. Iese de la preoteasă și după el intră un general. Preoteasa îi spune generalului, „În curând, prin propria greșeală, îți vei pierde locul.” Generalul se enervează și pune să fie scoasă din templu, Alexandru vede ce se întâmplă, îl retrogradează pe general și o pune pe preoteasă înapoi în rolul ei. Apoi pornește spre Atena.

Conducătorii cetăților libere din Grecia s-au întâlnit în Atena și dezbat ce să facă. Cineva zice că grecii au făcut față unor armate mai mari în trecut și începe să enumere eroi care au făcut mari fapte de vitejie. Diogene sare în fața adunării și întreabă dacă eroii respectivi mai sunt în oraș. „Normal că nu, Diogene, sunt morți de multă vreme.” „Atunci, dacă nu-i puteți trezi din morți, nu ne ajută mult împotriva lui Alexandru Macedon.” Tebanii nu sunt convinși, conducătorul lor refuză să dea ordinul de predare, ba chiar pune să fie distrusă o garnizoană lăsată de Filip în zonă. Alexandru nu doar că le cucerește cetatea, ci le-o și distruge din temelii. Grecii, terifiați, se predau.

Alexandru intră în Atena și vede că, în toată nebunia ocupării, cineva stă la soare, relaxat. Întreabă cine e individul. „E Diogene, care i-a sfătuit pe toți să nu lupte contra ta.” Alexandru e încântat, se duce la el zâmbitor. „Cere-mi ce vrei, Diogene, și îți voi da.” Diogene se uită în sus la el și îi zice, „Vreau să te dai din soare, pentru că-mi ții umbră.” Alexandru râde. E tânăr, victorios, are toată viața înainte.

Cucerirea lumii apropiate

Naratoarea ne spune că Alexandru a continuat cuceririle, cucerind inclusiv Roma, apoi coborând spre sud și luând Cartagina. Din Cartagina, trece deșertul și ajunge în junglele nelocuite. Vedem harta lumii care ne arată traseul lui, dar e foarte ciudată. Grecia e cât de cât asemănătoare cu ce știm, dar Roma nu e pe o peninsulă - Peninsula Italică e unită cu Peninsula Iberică, iar Roma e undeva prin centrul regiunii. Africa e pătrățoasă și mult mai mică, de parcă de-abia trece de Sahara noastră, doar că sudul e o junglă imensă.

De la hartă, ne întoarcem la Alexandru, care luptă cu monștri - vedem sfincși, himere. Unii dintre soldații lui sunt prinși de bestii și târâți în adâncurile junglei. Bucefal, spre deosebire de alți cai, luptă contra monștrilor. Într-o dimineață se aud urlete, Alexandru iese din cort și vede furnici uriașe care-i fură câțiva oameni și cai și de-abia reușesc să le gonească.Ne oprim puțin mai mult asupra unui episod în care Alexandru luptă contra unor femei cu aripi. Laomedon e alături de Alexandru, se sfătuiesc împreună cu ceilalți generali, pe care îi recunoaștem de la olimpiadă și pe care i-am mai văzut și în celelalte cuceriri. Laomedon sugerează că poate femeile nu cunosc focul, iar Alexandru poruncește să se facă focuri enorme. Când vin zburătoarele, se ard în ele și fug. Bucurie mare, au câștigat. Mai merg puțin și ajung la ocean. Alexandru e amuzat - „E atât de ușor să ajungi la capătul lumii!” Laomedon zice, „E ușor atunci când ești cu Alexandru.” Sunt tineri, plini de viață, totul pare ușor.

Pentru că nu mai au ce face pe acolo, se întorc spre nord. Ajung în Egipt dinspre sud și îl cuceresc de la perși. Alexandru vede o statuie a lui Nectanebo și are un șoc. Întreabă un localnic cine e acolo și i se spune că e ultimul faraon, dispărut atunci când au apărut perșii, presupus asasinat - „Victoria ta l-a răzbunat!” Alexandru știe că e fostul lui profesor, magul egiptean și își amintește de ce-i spusese Nectanebo, că e fiul lui și că-l va răzbuna. Are un moment de dubiu și intră într-un templu, unde cere să i se spună destinul. E pus să inhaleze fumul unor ierburi, adoarme și îl visează pe Amun-Ra zicându-i că numele lui va dăinui veșnic dacă zidește un oraș în Egipt acolo unde cade săgeata trasă dintr-un arc. Alexandru se trezește, îl ia pe Laomedon cu el și-l pune să tragă cu arcul. Unde pică săgeata, acolo dă poruncă să se facă orașul.

„Un oraș?” întreabă Laomedon.

„Așa au zis zeii, așa e destinul,” spune Alexandru. „Și destinul meu spune că voi cuceri lumea, iar numele meu va dăinui pentru totdeauna prin acest oraș, deci cine sunt eu să mă opun destinului?”

Laomedon râde, râde și Alexandru. Alexandru desenează chiar el planul orașului, vrea să-l facă gigantic. Dar noaptea, când doarme, îi apare zeul în somn și îi spune că l-a întins prea mult - „Ce e prea mare în lumea muritorilor e menit să cadă. Ascultă, Alexandru, și înțelege.” Alexandru se trezește, e un pic nemulțumit, dar face orașul ceva mai mic.

Persia

Alexandru se întoarce în Macedonia și primește soli de la Darius care-i cer tribut. Le răspunde că Filip poate că le-a dat ceva, dar acum e Alexandru la putere și el nu le va mai da nimic perșilor. Solii amenință, dar Alexandru le râde în nas și le spune că o să vorbească cu Darius - dar ca să nu se obosească marele împărat să bată atâta drum până în Macedonia, va veni Alexandru până la el și îi va lua Persia. Solii pleacă, Alexandru își pregătește trupele, apoi pornește în campanie. E entuziasmat, plin de energie. Poate cuceri orice.

Unul câte unul, regii tributari lui Darius se prăbușesc, îi trimit degeaba mesaje disperate împăratului, care nu-și dă seama că are un adversar redutabil. Alexandru mărșăluiește ca fulgerul, fără să se oprească, și un-doi ajunge la râul Stranga de dinainte de capitala lui Darius. Râul îngheață uneori instantaneu și se topește tot instantaneu și imprevizibil. Alexandru le spune tuturor să aștepte, se îmbracă în sol și merge călare pe Bucefal la Darius. Prefăcându-se a fi propriul sol, îi spune că Alexandru îi transmite ori să se predea, ori să-l înfrunte odată în luptă. Darius e amuzat, spune că Alexandru a cucerit doar câțiva regi lipsiți de importanță, habar n-are ce înseamnă Persia - îl invită la masă să-i arate bogăția unui adevărat împărat.

În timpul ospățului, Alexandru e recunoscut de un refugiat dintr-o cetate cucerită deja, dar până să se dezmeticească Darius, Alexandru fuge. E urmărit călare și trece Stranga, care începe să uruie și se dezgheață brusc tocmai când ajunge Alexandru la mal. Urmăritorii lui pierd în ape. Darius venea și el călare să-l prindă și, deși nu a ajuns la râu suficient de repede cât să se înece, are un moment în care se îndoiește că zeii mai sunt de partea lui.

Într-o serie de lupte strălucite, Alexandru înfrânge din nou și din nou armatele perșilor, până când e clar că Darius pierde. Macedonenii și aliații lor sunt plini de vervă, nu le vine să creadă că bat Persia, se spune că Alexandru e binecuvântat de zei, începe să i se spună Cel Mare. Darius cere ajutor de la indieni, dar e prea târziu. Cetatea lui e asediată, iar doi servitori îl prind și-l înjunghie, sperând să obțină aprobarea lui Alexandru. Alexandru îl găsește pe Darius pe patul de moarte și îi cere să-i spună cine au fost asasinii lui, iar Darius îi zice doar că e destinul oamenilor să moară - ca împărat al perșilor, s-a ridicat mult prea sus deasupra muritorilor de rând, așa că zeii l-au dărâmat. Cine l-a ucis nu contează, contează doar regatul pe care-l lasă în urmă - așa că i-o dă de nevastă pe fiica lui, iar văduva lui să-i fie ca o mamă. Îl numește fiul lui și-l lasă moștenitor.

Alexandru iese, întreabă cine au fost asasinii și promite o răsplată. Cei doi servitori ies în față, asumându-și fapta, iar Alexandru pune să fie omorâți. Când cei doi urlă că sunt trădați, Alexandru le zice că și ei și-au trădat regele, care va fi astfel răzbunat.

Se căsătorește cu fiica lui Darius.

India

Regele Indiei, fost aliat al lui Darius, nu vrea să recunoască dreptul lui Alexandru de a conduce, așa că Alexandru pornește iar în campanie. E entuziasmat, iar mulți dintre oamenii lui sunt la fel - „hai să cucerim lumea!” Dar pe la colțuri sunt unii-alții care încep să spună că a trecut cam mult de când au fost pe acasă. Ce mai e în Macedonia? În Grecia? În Egipt? Ce le mai fac familiile? Dar sunt destui care spun că e o ultimă campanie. Hai să cucerească India, pentru că pot. Apoi Macedonia va stăpâni întreaga lume. Și, în fond, au mai fost până la alt capăt al lumii, merg și la capătul ăsta. Cât de greu poate fi?

Trec prin ținuturi exotice, păduri de pomi de pomelo și alte nebunii. Ajung în ținutul Amazoanelor, iar acolo Amazoanele îi propun o alianță, pentru că au citit în stele că Alexandru va fi victorios în tot ce va întreprinde în timpul vieții și nu vor să lupte contra lui. Alexandru e încântat că și ele știu profeția asta. Primește cu drag un detașament de Amazoane care să lupte alături de el, apoi merge mai departe într-o lume din ce în ce mai ciudată. Văd oameni fără cap, cu gura și ochii în piept, văd pitici cu un singur picior pe care și-l ridică deasupra capului când se odihnesc ca să se apere de soare - și prinde câțiva, dar piticii se milogesc foarte tare să fie lăsați liberi să ajungă la familii, iar când le dă drumul fug departe, apoi își bat joc de el.

E amuzant pentru el, dar pentru oamenii lui începe să nu prea fie. Se vorbește pe la colțuri că au obosit de la atâta război.

La un moment dat sunt atacați de centauri și Alexandru e atât de fascinat de ei încât vrea să prindă câțiva. Îi atrage într-o vale și capturează câțiva, spre încântarea multor soldați, dar centaurii mor după o săptămână pentru că nu știe cu ce să-i hrănească, iar atmosfera devine și mai neagră decât înainte. Alexandru nu pare să observe.

Ajunge în India, unde luptă contra trupelor regelui. E un război de uzură greu, iar până la urmă Alexandru propune o înfruntare personală între el și rege, ca să oprească măcelul. Regele e un tip bine clădit, enorm, iar Alexandru i se pare un pișpirel, așa că acceptă duelul. Când e vorba să lupte, are un moment de neatenție și e învins și ucis. Alexandru e acum regele întregii lumi cunoscute.

În beția victoriei, întreabă dacă există un oracol pe undeva, ca să afle ce-i mai rezervă soarta. Cineva îi spune de doi copaci vorbitori care prezic viitorul la apus. Se duce să i se ghicească, lasă la intrarea în poiana unde sunt copacii toate armele. Vedem copacii, unul dintre ei e auriu, reprezintă soarele; celălalt e argintiu, reprezintă luna. La apus, copacii se trezesc la viață și Alexandru le cere să-i spună viitorul, acum că a cucerit întreaga lume cum îi era menit.

„Viitorul tău e moartea,” îi spune un copac.

Alexandru se face la palid, începe să tune și să fulgere. Începe să le spună că celălalt oracol, cel din Grecia, care îi prevăzuse că avea să cucerească lumea, a avut dreptate. Cine sunt ei să-i spună altceva? Copacii îi spun că previziunile acelea s-au împlinit, destinul acela e în trecut. Oracolul din Grecia știa multe, dar venea printr-o femeie care avea de ce să se teamă, așa că nu i-a spus totul. I-a zis că va reuși în tot ce întreprinde în viață, dar aproape tot ce a înfăptuit Alexandru se va destrăma după moartea lui. A unit lumea prin cuceririle lui, dar ea se va destrăma. A pus bazele multor orașe, dar unul singur va rămâne în picioare - cel sprijinit de un zeu al Egiptului. De acum vine doar declinul.

Alexandru vrea să atace copacii, dar din întunericul dintre crengi apar un tigru și o panteră care-i blochează calea, iar copacii îi profețesc, parcă în ciudă, că n-o să mai ajungă niciodată acasă și că o să moară de mâna unui tovarăș.

„Sunt o mie de alte lumi, fiecare cu un Alexandru Macedon. În toate, cucerește lumea și moare. Tot ce a făcut devine praf, praful se risipește în mâinile celor care-l urmează, doar Alexandria dăinuiește.”

Alexandru spune că el e rege, e cuceritorul lumii, poate desface orice lege, inclusiv pe cea a destinului. Pleacă.

Celălalt capăt al lumii

Alexandru vrea să înfrângă destinul, dar nu știe cum.

Întreabă de filozofii acelei țări și merge să vorbească cu ei în speranța că îl pot ajuta să-și schimbe destinul. Se prezintă în fața lor ca Alexandru, cuceritor al lumii. Ei îl întreabă ce face cu ea, acum că o are. La ce bun să ai o lume? Ei nu au nimic, dar trăiesc într-o pădure de pomi fructiferi, e cald, e bine, n-au nevoie nici de haine, nu le trebuie nimic. Alexandru zice, cum nimic? Nu există ceva ce-și doresc? Ei zic, „Nemurire.” Dar Alexandru nu le poate da așa ceva, pentru că nici el nu are. Îi întreabă cum poate înfrânge destinul, iar ei îi spun că, după știința lor, muritorii nu pot.

Alexandru ia asta ca pe un semn că trebuie să caute nemurirea, lucru pe care-l comunică și generalilor. Nu sunt prea încântați, dar Alexandru insistă. Armata pornește într-un marș în căutarea a ceva, nu știu nici ei ce. Soldații sunt cam toți nemulțumiți, nu pricep care e scopul.

Alexandru vede o insulă, vrea să exploreze acolo în căutarea nemuririi, dar Laomedon se oferă să meargă cu câțiva oameni să verifice întâi dacă e sigură zona. Merg ei, debarchează, iar când sunt în interiorul insulei, insula se scufundă cu ei cu tot, pentru că era un pește enorm. Alexandru e zguduit de înecul lor, dar și mai abitir vrea nemurirea.

Decide să caute, dacă nu pe o insulă, atunci în adâncul mării. Coboară într-un clopot de scufundat, dar e aproape să se înece când e atacat de un pește enorm. E tras afară, își dă seama că nu se poate pune cu apele, sunt prea puternice, nu poate birui valurile cu sabia în mână.

Află de la un localnic că există vulturi enormi nu departe. Își pune oamenii să-i captureze câțiva și, cu prețul a câteva vieți, reușesc. Alexandru se urcă într-un coș tras de vulturi și se ridică spre ceruri. Îi conduce cu un iepure mort prins de un băț spre care se reped vulturii și se ridică atât de sus deasupra lumii încât o vede ca pe o hartă - dar apoi e prins într-o furtună iscată din senin și trebuie să coboare ca să nu fie aruncat din coș. E alt eșec.

Pornește cu armatele spre nord, unde dă de o ceață atât de densă și de stânci atât de groaznice încât nu pot fi trecute. Iar e înfrânt de faptul că e doar un om, cu limite umane. Cu disperare crescândă, decide să intre într-un ținut blestemat al întunericului, unde se spune că merg morții. Ca să-și găsească drumul înapoi, el și suita lui iau iepe cărora le lasă mânjii în tabără, pentru ca iepele să știe unde să se întoarcă.

Rătăcesc prin întuneric zile la rând, orbecăind. Nici făcliile nu oferă prea multă lumină. La un moment dat, bucătarul lui Alexandru vrea să-i prăjească un pește și îl spală într-un izvor. Peștele revine la viață, iar bucătarul se sperie, dar bea din apă și-și umple plosca acolo. Nu spune nimănui ce a găsit. Curând, încep să-i atace fantomele, iar Alexandru e nevoit să poruncească retragerea.

Înapoi în tabără, bucătarul suferă un accident care ar trebui să fie mortal, dar supraviețuiește și se vindecă. Alexandru îl ia la întrebări, află de izvor și se enervează foarte tare că nu i s-a spus de el pe loc. Bucătarul spune că n-avea de unde să știe că a dat de izvorul nemuririi. Alexandru îl lasă în boii lui (oricum nu poate să-l omoare), iar bucătarul ia plosca cu apă de la izvor și i-o duce unei tipe de care e îndrăgostit. Cineva îi prinde, sunt târâți la Alexandru, care își iese complet din pepeni când vede că și ea e acum nemuritoare. Nu-i vine să creadă că nu a primit el nemurirea. Poruncește ca bucătarul să fie legat și aruncat în ocean, în timp ce fiul lui privește neputincios și urlă, iar ea să fie izgonită în munți și să nu se poată întoarce niciodată. Pedepsirea lor îl amuză, râde de ideea că omul ăla n-o să mai fie niciodată cu femeia pe care o iubește, ci o să fie pe fundul oceanului.

Sfârșitul

Alexandru află că sunt probleme în Macedonia și Grecia și trebuie să se întoarcă spre casă. O ia înapoi prin deșert, iar pe drum le spune generalilor de planurile lui de a se întoarce din nou în ținuturi nelocuite pentru a mai scotoci după nemurire. Poate chiar va face o nouă incursiune în întunericul morților. Generalii își dau seama că Alexandru o ia pe ulei și că trebuie să scape de el.

Când Alexandru se îmbolnăvește, vor să-l mituiască pe doctorul lui să-l ucidă, dar doctorul îi spune lui Alexandru de planul de a-l ucide. Când se însănătoșește, Alexandru pune ca generalul numit să fie omorât. E fericit, crede că a învins soarta, deci va trăi mai mult decât i-a hărăzit soarta și, cu puțin noroc, va reuși să devină chiar nemuritor.

Generalii rămași stau de vorbă, decid să-l mituiască pe băiatul care îi toarnă vin, fiul bucătarului alungat. Băiatul e nervos și pe taică-su că nu i-a dat apa nemuririi, dar și pe Alexandru pentru că l-a aruncat în apă pe tatăl lui; crede că tatăl lui i-ar fi putut duce pe toți la izvor.

Zis și făcut. Alexandru e otrăvit. Pe patul de moarte, își dă seama cine e vinovat și pune să fie ucis băiatul. Generalii refuză, Alexandru își dă seama că e ca și mort și nimeni nu mai vrea să-l asculte. Ca ultimă dorință, cere să i se aducă calul, să-și ia adio de la el. Generalii ezită, dar până la urmă cad de acord. Îl aduc pe Bucefal, iar Alexandru îl asmute pe băiatul care l-a otrăvit, pe care calul îl ucide.

În timp ce Alexandru de-abia mai respiră, îi vede pe generalii lui certându-se care să-i ia locul și unul dintre ei zice să-și împartă imperiul. Își dă seama că e trădat, își cheamă calul, vrea să-l asmută și pe ei, dar nu mai are energie. Bucefal își pune capul pe Alexandru, singurul lui prieten rămas, care nu-l mai poate nici el ajuta. Alexandru închide ochii și moare.

Și cam asta e

Nu e cel mai dezvoltat plan al unei povești pe care l-am scris vreodată și ar putea fi dezvoltat să fie mult mai solid, dar chiar și în forma dată e ceva mai coerent și mai puțin dezlânat decât „Alexăndria”. Ar fi un mini-serial care cred că s-ar potrivi în perioada asta în care s-a dezvoltat puțin apetitul pentru povești fantasy epice, dar și pentru faze cu umor. Ar merge să fie un fel de anti-Marvel: dacă în Marvel scenele importante sunt dezamorsate de umor, aici ar merita să fie la suprafață și în tinerețea lui Alexandru niște scene care să fie redate mai cu umor, dar care să meargă încet spre tragedie.

La început poate că ne amuzăm toți dacă Alexandru are vreo replică simpatică atunci când e copil, sau când rămâne cu gura căscată pentru că vin femei zburătoare împotriva armatei lui. E amuzant să vezi furnici luând pe sus niște soldați. E mișto și energizant să ajungi la capătul lumii. Dar încet tonul se schimbă și doar Alexandru mai râde - când mai râde. Noi ne schimbăm perspectiva mai repede decât el. Iar el nu vede că toată zbaterea e cea care-i aduce sfârșitul și că, de fapt, nu a câștigat nimic mai palpabil decât faimă.