Ziceam ieri că un mare deserviciu făcut de orele de română e că ne-au învățat că ficțiunea e doar un voal pentru viața autorului și că literatura e, în cea mai mare parte, autobiografică. Dacă tot am început să explic că imaginația există, poate ar fi bine să vă spun și câteva idei despre cum să călătorești pe plaiuri fictive fără să depinzi doar de ce vezi cu ochii tăi.

În primul rând, e într-adevăr important ca ficțiunea să reflecte viața, dar nu literalmente ca o oglindă. Nu acțiunile și dialogurile din viața reală trebuie reproduse cuvânt cu cuvânt și gest cu gest, ci logica lor trebuie să fie credibilă. Dacă tu decizi să scrii un personaj „cam ca vecina”, trebuie să ai niște idei foarte bune despre motivul pentru care vecina acționează și reacționează cum o face. Să zicem că te inspiră persoana ei și că ți-a plăcut ceva ce a zis ea - ok, disecă ce s-a întâmplat. De ce a spus ce a spus? Care sunt motivațiile ei?

E ca în cazul artei: te ajută să înțelegi care sunt părțile corpului, cum se mișcă, ce mușchi există și așa mai departe. Altfel, riști să desenezi oameni care poate că seamănă cu cineva real în ce privește lungimea părului și culoarea hainelor, dar nu seamănă cu niște ființe umane.

„E o persoană în vârstă” nu e o motivație

N-am putut să nu observ că în anumite cărți românești există o fascinație pentru vechi versus nou și personaje care nu se adaptează la viața actuală. Viața modernă, cu corporațiile și problemele ei sociale, poate să zăpăcească, iar autorii vor să surprindă fenomenul. Problema e că ajung să creeze personaje care nu prea au motivații în afară de faptul că „sunt în vârstă”.

Ok, cineva e în vârstă. Și? Asta nu e o motivație, e o situație. Singurul dat al tuturor persoanelor în vârstă e că trăiesc de ceva timp - întrebarea e cum au făcut-o și în ce fel le-a fost afectată mentalitatea de experiențele prin care au trecut.

Ideea că un bunic nu pricepe munca la corporație poate fi corectă, dar unde se rupe comunicarea cu nepotul? „Lucrez pe un salariu și șeful trage de mine” e o problemă mult mai veche decât bunicul, deci șansele sunt mici ca problema să fie asta (nu inexistente; poate că bunicul n-a fost niciodată angajat). Poate e confuz în ce privește multitudinea de ședințe care întrerup programul și nu înțelege de ce e nepotul obligat să meargă la toate sau de ce nu înțeleg șefii că nu are timp să-și facă treaba. Poate că deciziile de management i se par stupide (și să fim serioși, chiar ar putea fi). Poate că nu înțelege un anumit gen de muncă (să zicem marketing) sau poate că înțelege munca („face reclame”), dar nu înțelege exact în ce constă ea, ce asocieri și așteptări vin la pachet cu ea, dacă e grea sau ușoară. Uneori, bunicul poate face asocieri greșite cu experiențe pe care le are deja.

Avem o mulțime de posibilități care pot duce în aceeași direcție (conflict între generații), dar nu toate creează fix aceleași situații.

Absența rareori vine singură

Un alt lucru pe care l-am remarcat e că unele personaje par goale pentru că le lipsește ceva. Ca să ne referim la exemplul de mai sus, bunicului poate să-i lipsească înțelegerea tehnologică sau poate că nu a avut contact cu prejudecățile și așteptările lumii moderne. Dar asta nu înseamnă că nu are altceva la schimb.

De exemplu, în secolul 19 nu aveai filme și seriale, dar aveai… ce? Cărți. Teatru. Dacă erai într-o familie bogată, era posibil ca membrii familiei să pună ei înșiși în scenă piese de teatru la ocazii speciale, pentru restul celor adunați. Dacă erai în Londra și erai sărac lipit pământului, o distracție favorită era boxul. Dacă erai în Polonia, puteai să mergi la teatru și să faci o pasiune extraordinară pentru vreo actriță, apoi să scrie ziarele de comportamentul tău neadecvat din sala de teatru. Timpul se umplea cumva, nu stătea nimeni să sufere de dorul serialelor pe care nu le aveau.

Aveau, deci, lucruri pe care noi s-ar putea să nu le avem - și care s-ar putea să nu ne lipsească, sau de care să știm vag și să avem o impresie greșită sau limitată. Poate că bunicul știa să facă mobilă și o mare parte din timpul liber și-l petrecea mobilând casa, iar o parte din socializarea lui ținea de asta. Acum, cunoștințele lui sunt înlocuite de mobila de consum de la IKEA, iar nepoții nu știu destul despre ce ratează ca să ducă lipsa abilităților pe care bunicul le are, dar ei nu.

Iar aspectele respective erau la fel de bine integrate în viața omului cum sunt ale noastre în a noastră. Poate că un personaj spune constant, „Apartamentul meu! Apartamentul la care a trebuit să renunțăm! Apartamentul cel mai frumos! Cel mai grozav! Am venit în maghernița asta!” și doar atât, dar asta arată o problemă de comunicare, nu una de simțire. Dacă am distruge tot streamingul și n-am mai avea decât televiziune prin cablu, și generațiile noi probabil că ar spune, „Serialele mele! Serialele la care a trebuit să renunțăm! Serialele noastre cele bune! Cele grozave! Am ajuns în sărăcia asta!”

Dar e mai mult decât atât, nu? Nu e doar ideea vagă de „serial”, chit că majoritatea celor care se uită la ele nu prea au multe de exprimat sau cel puțin nu știu să le zică. Ideea de „seriale” cuprinde puținul entertainment al unei generații care muncește pe brânci, cuprinde sentimentul unei comunități care se uită alături de tine la serialele mari (cum a fost cu Game of Thrones), cuprinde serile leneșe în care stăteai cu cineva drag și mâncați sărățele, cuprinde weekendurile în care stăteai să te uiți la episod după episod, prins de poveste. Cuprinde un drag de personaje, scene care te-au dat pe spate, momente în care ai râs. Și asta doar la nivel general - când intrăm în particular, deja încep să se diversifice și multiplice trăirile. Frisonul când auzi o replică dintr-un serial favorit aruncată pur și simplu și te întorci și îi răspunzi unui necunoscut și în clipa aia sunteți prieteni. Felul în care ai stat până la trei dimineața să te uiți la noul sezon al unui serial de care nu știa nimeni din cercul tău de prieteni și n-ai putut să le explici cât de tare a fost. Filmul la care te-ai uitat de Revelion într-un an când n-ai ieșit din casă și care e semnificativ pentru tine dintr-un motiv pe care nu l-ai zis nimănui. Când te-ai uitat de zece ori la aceeași comedie romantică după o despărțire. Când ai luat la rând toate analizele unui film ca să înțelegi de ce ți-a plăcut mai mult decât oricare altul din același gen, deși toate seamănă.

Problema de comunicare a trăirilor nu reprezintă o lipsă a trăirilor, iar dacă ești un scriitor bun, știi să sugerezi unde sunt atașamentele și fanteziile personajului, chiar dacă personajul însuși n-ar fi capabil să le transmită. Iar dacă ești generos și îi adaugi două-trei profunzimi extra, nu greșești prea tare.