Regret profund că nu am scris articolul ăsta mai devreme. Nu pentru voi, ci pentru mine - s-au strâns o grămadă de cărți. În fine, măcar titlul postării nu e mincinos. Unde rămăseserăm data trecută? Ah, da.

Gabriel Chifu - „În drum spre Ikaria”

Un roman din 2019 care e un fel de meditație extrem de slabă asupra sfârșitului vieții dintr-o perspectivă creștină. Un blogger de călătorii ajunge pe o insulă misterioasă unde oamenii trăiesc vieți foarte lungi și se vindecă de toate bolile. E e invitat să lucreze într-un sanatoriu unde sunt primiți doar oameni grav bolnavi. Sanatoriul e de fapt o pregătire pentru Judecata de Apoi, iar 7/10 indivizi se dovedesc a fi nedemni de rai. Ceilalți 3 sunt o bătrână extrem de săracă cu duhul, naratorul care are obsesia de a face bine (dar nu pare să-l facă niciodată) și un individ care s-a simțit atât de prost pentru că a fost mișel încât s-a automutilat.

Ce povestesc eu sună mai interesant decât ce este. Teologia lui Chifu din „În drum spre Ikaria” e un fel de săpare din interior a ortodoxismului: spune că individul poate decide cum să interpreteze Biblia pe cont propriu (lol) și că doctrinele oficiale ale religiei nu prea contează, atâta timp cât crezi. Martin Luther probabil că ar fi relativ de acord, dar probabil că și el ar avea un moment de ezitare dacă ar citi la Chifu că cele Zece Porunci s-au mutat în Noul Testament.

Mă amuză faptul că pe insula asta super-vindecătoare moare toată lumea.

Mò Xiāng Tóng Xiù - „Grandmaster of Demonic Cultivation”, vol. 4 și 5

Și cu asta am terminat seria lui MXTX. A fost o plăcere s-o citesc - aventuri, bătăi cu săbii, necromanție, investigații în stil polițist, revelații spectaculoase. E genul de poveste veselă și plină de exagerări care merge numai bine când vrei o lectură ușoară. Singura problemă pe care o am e că am luat seria știind că e un romance interzis prin China, dar fix partea de romance nu mă încântă. Mă bucur enorm că Seven Seas și-au asumat să publice seriile astea fără niciun fel de cenzură comunistă a temelor și scenelor - dar se vede clar că acolo unde e cenzură e greu să crești ca scriitor. Nu de alta, dar sunt destul de sigură că biologia masculină nu funcționează conform scenelor fierbinți de aici.

(Oare din cauza fostei cenzuri e și literatura română deseori slabă?)

Ioana Pârvulescu - „Alfabetul doamnelor”

Am cumpărat cartea plină de entuziasm și am renunțat la ea fără niciun fel de entuziasm. Regret puternic faptul că mi s-a părut la un moment dat că Ioana Pârvulescu scrie acceptabil pentru gusturile mele, pentru că acum am prea multe volume de-ale ei care nu-mi aduc nicio bucurie, ci dimpotrivă.

„Alfabetul doamnelor” e o carte de comentarii literare despre personajele feminine din literatura veche. Ar fi putut fi interesantă, dar din păcate suferă de defectul clasic al cărților de gen: Ioana Pârvulescu pornește de la ideea că știm deja despre ce e vorba, iar ea trebuie doar să-și prezinte propriul punct de vedere. Expunerile sunt haotice, tezele sunt insuficient de bine argumentate… iar cu „Alfabetul doamnelor” am ajuns la a 8-a carte abandonată pe anul acesta.

„Următorul cadru”

A fost odată ca niciodată (prin 2016) o bandă desenată în care 10 autori s-au pus să scrie o poveste - dar nu împreună, ci în serie. Unde se oprește unul, începe să scrie și să deseneze celălalt. Fără scenariu, fără discuții în prealabil. Pe vremea mea, așa ceva se numea round-robin.

Problema cu poveștile round-robin e că sunt foarte faine pentru participanți și mai puțin faine pentru spectatori. Senzația de a prelua o poveste și de a o duce mai departe în mod creativ e grozavă, dar rezultatul nu e foarte bun. Arta necesită și planuri, și șlefuire, și reveniri, altfel ajungi să ai foarte mult haos incoerent, faze în care cineva invalidează povestea de dinainte cu un „dar totul era un vis/o minciună/o păcăleală”, cineva trage hăis, altcineva cea - și fix asta se întâmplă în „Următorul cadru”.

Marie Brennan - „Tropicul șerpilor”

O poveste de călătorii scrisă în stil victorian în care acțiunea se petrece într-o lume paralelă în care există dragoni. Isabella Camherst e o văduvă tânără și destul de bogată care pleacă într-o expediție de cercetare în tărâmuri exotice, descoperă culturi noi și, bineînțeles, studiază dragoni. Îmi place enorm ideea, dar traducerea în română masacrează cu atât de mult talent cartea încât e a 9-a abandonată anul acesta.

Rodica Ojog-Brașoveanu - „320 de pisici negre”

Există autori de cărți polițiste excelenți - sir Arthur Conan Doyle, Agatha Christie sau, mai recent, Holly Jackson cu YA-urile ei bine construite și psihologic solide. În ce mă privește, Rodica Ojog-Brașoveanu e cam prea superficială și grăbită ca să intre pe lista asta, dar trebuie să recunosc că „320 de pisici negre” mi-a plăcut surprinzător de mult.

Bătrânica Melania Lupu, un fel de Miss Marple criminală, e arestată pentru un furt și dusă la pușcărie - dar printr-un concurs de împrejurări e confundată cu o altă doamnă în vârstă un pic criminală și ajutată să evadeze de un străin simpatic și gașca lui de infractori de ocazie. M-a distrat la culme s-o văd dându-se nebună și încercând să afle totuși cine e persoana cu care a fost confundată și ce avere se poate face de pe urma ei. Ritmul e alert, povestea e vioaie și chiar am râs de câteva ori.

Peter V. Brett - „Omul pictat”

După cum spune o prietenă, ce bine ar fi fost dacă s-ar fi editat mai strâns cartea asta. Povestea nu e rea; prima oară am citit-o prin 2018, destul de dintr-o suflare. Acum, știind povestea, nu m-a mai prins la fel și am început să-i remarc multele și măruntele probleme.

Într-o lume care a căzut înapoi într-un fel de epocă medievală, noaptea e stăpânită de demoni care ies din pământ și atacă orice ființă vie. Oamenii se ascund în spatele unor cercuri de glife magice, altfel neputincioși în fața creaturilor care de-abia dacă pot fi rănite și despre care nu se știe dacă pot fi ucise. Arlen, Leesha și Rojer sunt trei tineri urmăriți din copilărie până la maturitate, care își găsesc drumul în viață și învață să lupte contra demonilor fiecare în felul lui: Arlen cu pumnii, Leesha cu știința și Rojer cu muzica (nu, serios).

Problema cărții e că Peter V. Brett n-a întâlnit nicio scenă pe care să vrea s-o rezume, așa că îi urmărim pe oamenii ăștia prin încercări mici și mari care sunt toate redate cam în același ritm, cu excepția cazurilor în care sare cu totul peste o bucată de poveste. Rezultatul e o ciorbă cam lungită, în care la finalul cărții îți dai seama că tot ce s-a întâmplat cu indivizii ăștia e că au crescut, au învățat câte ceva, au avut câte o încercare din care abia au scăpat cu viață, apoi s-au întâlnit într-o bătălie finală. Pentru un roman de peste 700 de pagini e totuși cam puțin. Mai ales că nu ai foarte multe detalii despre lume sau personaje despre care să spui că te țin captivat.

Paula Fredriksen - „Pe când creștinii erau evrei”

O carte destul de scurtă despre vremurile de început ale creștinismului, cu relațiile dintre diversele grupări de evrei, printre care și cea a lui Iisus, care avea să devină ulterior creștinismul. Paula Fredriksen are niște teorii interesante despre faptul că Iisus și apostolii nu erau de fapt contra celorlalți evrei, ci cel mai probabil participau la riturile de la templu, iar ruptura a apărut ulterior; în plus, vorbește puțin și despre ce se întâmplă cu grupările apocaliptice în momentul în care apocalipsa întârzie inacceptabil de mult. Pe de altă parte, mi se pare că titlul cărții nu reprezintă foarte bine conținutul ei. Mă așteptam la mai multe detalii despre epoca respectivă.

Ai Yazawa - „Nana”, vol. 1-3

„Nana” e o serie manga deja clasică, publicată în 21 de volume începând cu anul 2000 și întreruptă pe termen necunoscut încă din 2009. Auzisem de existența ei de ceva timp, dar nu mă așteptam să fie atât de mișto. E o poveste despre două tipe, Nana K. și Nana O., care se întâlnesc pe trenul spre Tokyo, se împrietenesc, apoi se reîntâlnesc când își caută fiecare în parte un apartament și nimeresc la vizionare în același. Nana K. e o fată dulce, naivă, care se îndrăgostește ușor, o zăpăcită simpatică și veselă care se mută în Tokyo ca să fie cu prietenii și cu iubitul ei. Nana O. e o rockeriță dură, care vrea să aibă o carieră în muzică.

Îmi place la culme realismul seriei. Nana K. o fi cu capul în nori, dar povestea e cu picioarele pe pământ. Personajele au fiecare puncte de vedere diferite, vieți diferite, ambiții diferite și poți să înțelegi fiecare alegere greșită, fiecare lucru trecut sub tăcere, fiecare moment magic, fiecare dezamăgire de parcă ai fi acolo.

Sara Dust - „Raven și vocile din capul lui”

Mă bucur să văd că și în literatura română avem YA de slabă calitate, scris cu mult entuziasm de o autoare care chiar crede în romanul ei de dragoste adolescentin cu teme întunecate.

Astea fiind zise, e a 10-a carte abandonată din 2024. În adolescență aș fi avut mult mai multă răbdare cu lipsa de editare, cu acțiunea grăbită, cu întorsăturile de situație care nu par foarte gândite. Acum nu prea mai am. Tot înainte, spre mai bine!

András Forgách - „The Acts of My Mother”

O carte publicată în 2015 în Ungaria - o treime e povestea romanțată a mamei autorului, care a fost informatoare pe vremea comuniștilor; o altă treime e o serie de poezii pe aceeași temă; și ultima treime e istorie mai seacă… cred. Nu știu sigur, pentru că am abandonat-o și pe asta (al 11-lea abandon). András Forgách a vrut să facă Artă, dar povestea se lălăie, se sare de la un personaj la altul, de la un timp istoric la altul, până când n-am mai fost deloc convinsă că mama lui chiar a făcut ceva notabil sau doar a dat două-trei informări banale, mulse aici până la ultima picătură. Nu știu. Am aruncat un ochi pe poezii și păreau mai în regulă.

Am înțeles că alți cititori au fost captivați, deci probabil că e ceva de capul cărții. Eu, una, cred că m-am cam săturat de „literatura înaltă” - prin care sintagmă mă refer la cărțile scrise care renunță la poveste și personaje în numele unei nebuloase stilistici profunde.

Oliver Wainwright - „Inside North Korea”

Un album cu fotografii din Coreea de Nord, câte au fost permite de sistem. Conține și comentarii succinte despre direcțiile culturale din țara respectivă, dar nu analize detaliate. Pozele, însă, sunt interesante.

Stan Lee - „The Mighty Thor: When Gods Go Mad”

Cum sunt benzile desenate din anii ‘60? Superficiale. Fără foarte multă logică. Colorate. Bombastice. Senzaționale. Extrem de slabe. În „The Mighty Thor: When Gods Go Mad” sunt trei povești. În prima, Loki face schimb de înfățișare și puteri cu Thor, situație care în primă instanță întoarce pe toată lumea contra lui Thor, dar situația revine la normal extrem de repede. În a doua, Thor încearcă să salveze un om de știință capturat de Dr. Doom, tiranul unei țări europene (inventate) care vrea forță armată; dar omul de știință e de fapt și el malefic (ce surpriză!) și moare la final. În a treia, o forță teribilă amenință universul, iar Odin însuși se duce să se bată cu ea într-o lume paralelă. Dar e învins! Thor îi sare în ajutor și descoperă că inamicul e de fapt o copie malefică a lui Odin.

Realist vorbind, volumul nu prea merită citit, dar mi se pare interesant că Odin e un fel de Dumnezeu ceva mai puțin puternic decât originalul, iar Thor trebuie să stea cu mâna pe ciocan, pentru că dacă n-o face, se transformă în doctor muritor.

Peter V. Brett - „Sulița deșertului”

Continuarea la „Omul pictat” de mai sus. Peter V. Brett introduce al patrulea personaj principal, pe care-l prezintă tot din copilărie până la maturitate: Jardir, un războinic din deșert, care ajunge să conducă un popor care seamănă cu cel arab chiar mai tare decât fremenii lui Frank Herbert. Jardir vrea să unească întreaga lume sub stindardul său, pentru a lupta uniți contra demonilor, așa că pornește la război contra orașelor libere în care trăiesc Arlen, Leesha și Rojer, eroii din primul volum.

Povestea înaintează tot cu viteza melcului turbat, așa că Jardir vine, cucerește un oraș, pornește în cercetare în adâncul teritoriului inamic, o vede pe Leesha, se îndrăgostește de Leesha, o cere de nevastă, ea îi vizitează tabăra și-l refuză. Ah, și Arlen o salvează pe o prietenă din copilărie (Renna) de la moarte. Cam asta e toată povestea. 800 de pagini. Cineva să-l învețe pe omul ăsta că poate să spună și pe scurt ce s-a mai întâmplat.