A fost o lună lentă în privința cititului. De la ultima „grămadă de cărți” au trecut o lună și doar trei volume: „Stadii” de Oana Paler, „The Lies of Locke Lamora” de Scott Lynch și „The Mirror of Simple Souls” de Aline Kiner.

Motivul pentru care lista e scurtă e că recitesc „Shogun” de James Clavell pentru clubul online de carte al Ghandei (link spre Discord la finalul articolului), o carte care e pe cât de renumită prin România, pe atât de lungă. E una dintre favoritele mele din adolescență, dar a curs multă apă pe Dunăre de atunci, deci reîntâlnirea cu Blackthorne, Mariko și japoneza de baltă a lui Clavell e interesantă și s-ar putea să-i dedic un articol complet.

În ce privește cumpăratul cărților, sunt ca de obicei puțin mai entuziastă decât prevede legea. Am văzut într-o librărie o cutie cu primele 80 de cărți din Little Black Classics de la Penguin la 200 de lei. „Little Black Classics” e o colecție de texte scurte sau fragmente importante din cărți clasice din literatura mondială, cum ar fi „The Wife of Bath” din „Canterbury Tales” de Geoffrey Chaucer, „Nasul” de Gogol sau „Antigona” lui Sofocle. Pe de o parte, până acum nu aveam o justificare să cumpăr texte scurte pe care le pot găsi online gratis, mai ales că unele sunt doar fragmente; pe de altă parte, de ce nu? E o ocazie să văd ce m-ar interesa mai mult din titluri de care tot aud.

Astea fiind zise, să vedem cele trei cărți de luna asta.

Oana Paler - „Stadii”

„Stadii” (2023, ed. Rocart, 204 pag.) e un roman premiat, despre care s-a vorbit foarte laudativ în cele 3-4 locuri în care s-a vorbit. Din păcate, tot ce am auzit a fost de natură să-mi ridice așteptările: teoretic, e un fel de roman polițist-psihologic cu un psihopat pe post de personaj principal, scris la nivel de literatură înaltă, cu intrigă, dar și cu profunzimi filozofice. Practic, e o carte despre un programator extrem de generalist care scrie și scenarii de jocuri; are relații cu mai multe femei; omoară pe cineva din greșeală. Profunzimea filozofică cred că ar trebui să fie dată de o recenzie la jocul „The Stanley Parable” pe care personajul principal i-o recită ad-hoc unei adolescente care l-a întrebat de ce trebuie să dea bani pentru un (cu totul alt) joc.

Prima problemă a cărții e structura. „Stadii” e o carte haotică, în care te plimbi nu doar înainte și înapoi în timp, dar treci și prin episoade care nu se leagă foarte bine între ele. Secvențe întregi pot fi scoase fără să aducă vreun detriment firului narativ sau psihologiei personajului. O fostă iubită a lui David se sinucide? Nu are niciun efect asupra lui în afara capitolului în care e menționată aventura cu ea. Fratele lui se sinucide? Îi pasă doar în jurul înmormântării propriu-zise, apoi fratele lui nu mai există deloc în roman. Omoară pe cineva? Îl afectează puțin pe loc, apoi deloc, apoi iar e o problemă, apoi e o fascinație, apoi nu mai e. (Cred că în secvența asta, deși nu bag mâna în foc.) Nu am avut senzația unui progres psihologic. Din cauza asta, mi-ar fi foarte greu să fac acum cronologia romanului fără să recitesc cartea.

A doua problemă a cărții e stilul. Oana Paler nu scrie atât de slab încât să facă romanul necitibil, dar nu o dată mi s-a întâmplat să mă opresc și să mă întreb ce se întâmplă, de ce, și de ce vorbesc oamenii cum vorbesc. Poate că e vorba și de modul în care citesc, pentru că țin ca lucrurile să fie clare și la nivel de frază, și la nivel mai larg. (E ok dacă atmosfera e misterioasă din dorința autorului; e mai puțin ok dacă mă întreb ce a vrut să spună autorul.)

Problema stilistică e evidentă din primul paragraf, când David o sună pe Vera la o zi după ce s-a întors de la Cannes, unde a vomitat pe stradă pentru că și-a amintit de un atentat (descris în detaliu) care avusese loc în seara de 14 iulie și care-i amintește de stingerea speciei. Avem deci un timp T în care David sună, un T-1 când David a venit de la Cannes, un T-x când David a vomitat la Cannes, un T-(x+y), 14 iulie, când a fost un atentat și un T+z ipotetic cu extincția. În acest moment nu știm cine sunt David și Vera și nici ce legătură are atentatul cu povestea lor (niciuna). Sunt multe elemente, prezentate ne-cronologic, din care nu e clar pe ce anume trebuie să ne concentrăm. E mult pentru un prim paragraf, chiar dacă situația se clarifică ulterior.

Problema stilistică se adâncește când Oana Paler vrea să evite să vorbească despre anumite lucruri. Iată o scenă de sex în care David agață o (potențială?) prostituată în Cannes (în vacanța în care fusese înainte să înceapă romanul și care e povestită ulterior):

A pus muzică pe telefon și a început să se dezbrace. De fapt, și-a dat jos trenciul care-i acoperea ținuta de club. Știam ce urma să se întâmple. I-am cerut să-și dea jos sandalele, dar să păstreze lenjeria. N-am terminat decât atunci când m-am simțit epuizat de-a dreptul, când tensiunea musculară nu mi-a mai permis să continui. Mă dureau brațele și mușchii de la picioare. Când m-am uitat la ceas, mi-am dat seama că trecuseră aproape două ore.

„Știam ce urma să se întâmple” e locul unde am zis „Stai, nu era clar?” și mi-am activat analiza atentă, ca să văd dacă mi-a scăpat ceva. Acest lucru nu a fost în favoarea scenei.

„N-am terminat decât atunci” e un mod foarte nefericit de a începe următoarea frază, pentru că prima impresie e că nu a terminat de cerut să-și dea jos sandalele. Apoi recontextualizezi, ți-l imaginezi în continuare uitându-se la ea și te întrebi, „Stai, ăsta și-a dat drumul în pantaloni?” Apoi ajungi la tensiunea musculară și îți pui semne de întrebare care sunt rezolvate doar când vezi cele două ore trecute și te prinzi că ar trebui să presupui o întregă scenă sexuală cu acte de vitejie.

Altă dată are o formulare care sună de parcă David s-ar fi culcat cu fratele lui în adolescență (bănuiesc că e accidentală). Și tot așa.

Iar nu în ultimul rând, psihologia lui David nu e nici ea foarte clară. E un om care simte nevoia să-și demonstreze virilitatea doar în fața unei prostituate, infantilizează puternic o singură iubită, e ba afectat, ba neafectat de crima comisă sau de moartea fratelui. Comparațiile între „Stadii” și „Crimă și pedeapsă” pe care le-am mai auzit nu-și au locul; Dostoievski e un maestru al psihologiei și descrie fiecare gând, fiecare temere și fiecare obsesie a lui Raskolnikov în detalii dure și necruțătoare, scoțând la iveală excelent contrastul dintre filozofia abstractă a lui Hegel despre supraom și realitatea măruntă a omului obișnuit, care doar se crede superior. Psihologia lui David, pe de altă parte, e insuficient dezvoltată, obsesiile și preocupările lui rămân necunoscute, iar ideea că a comis o crimă nu ajunge niciodată să devină o obsesie - și cu atât mai puțin una filozofică.

Aș avea și mai multe de zis, dar păstrez analizele mai detaliate pentru mai încolo ;)

Scott Lynch - „The Lies of Locke Lamora”

E a doua oară când citesc „The Lies of Locke Lamora” (2006); prima oară am făcut-o în 2016, când nu am rămas foarte impresionată, poate și pentru că mă așteptam la puțin altceva.

Stilul lui Lynch e foarte încărcat, dar cu motiv. Îmi amintește de romanele victoriene, cu descrieri bogate de peisaje, întorsături de frază, insulte elaborate…

If you put Durant’s brains in a thimble full of water they’d look like a ship lost in the middle of the sea. (Dacă ai fi pus creierii lui Durant într-un degetar plin de apă, ar fi arătat ca o corabie pierdută în largul mării.)

…puse apoi în contrapunct cu o replică extrem de directă. Lynch e în stare să-ți povestească două pagini despre istoria handbalului în orașul pe care-l descrie, doar pentru o anecdotă amuzantă din care să înțelegi exact cât de ranchiunoși sunt oamenii de acolo.

În 2024, știind la ce să mă aștept, înarmată cu răbdare și dispusă să fiu amuzată, cartea mi s-a părut extraordinară.

Povestea e așa: într-un oraș dintr-o lume odată populată de o specie misterioasă (acum dispărută) care construia orașe din sticlă, un orfan numit Locke Lamora e cumpărat de un șef al unei bande de pungași. Băiatul e extrem de talentat la furtișaguri și prefăcătorii, dar nu are simțul măsurii și nici o idee clară a consecințelor propriilor fapte, așa că șeful pungașilor ajunge în situația în care trebuie să aleagă ori să-l omoare ca să nu intre într-un conflict serios cu autoritățile, ori să-l dea pe mâna unui șmecher mai mare ca el. Alege a doua variantă, iar Locke învață să fie genul de hoț care se poate da gentleman - un con man de primă mână.

Când începe cartea, e pe cale să-l deposedeze pe un nobil de o parte semnificativă din avere cu ajutorul unor povești elaborate despre importuri și comerț, dar în curând planurile îi sunt încurcate de apariția unui nou criminal extraordinar în oraș, care pare să vrea să elimine toți marii capi ai infractorilor, probabil pentru a prelua puterea, iar serviciile secrete încep să-i prindă urma.

Povestea e excelentă, toată lumea pune la cale planuri inteligente și diverse părți deosebit de inteligente și de șirete se străduiesc să se prindă unele pe altele în capcană; dar ritmul alert se încurcă în stilul elaborat. Dacă citești doar ca să afli ce se întâmplă, există momente în care vrei să-l strângi de gât pe Lynch pentru că face un salt în trecut ca să-ți povestească de întâmplări petrecute în copilăria lui Locke Lamora în loc să-ți spună naibii ce se petrece în prezent. Dar dacă nu te grăbești și ai răbdare cu un roman de acțiune care uneori o ia pe cărări proustiene ca să-ți spună ce se întâmplă și cine sunt personajele, e un roman excelent, care oferă o critică socială solidă și are un umor care merită așteptarea până îți pică fisa. (Însă umorul nu înseamnă că nu e o carte foarte dură uneori.)

Aline Kiner - „The Mirror of Simple Souls”

Un roman francez publicat prima oară în 2017 și tradus în engleză recent. Eu l-am luat gratuit de pe NetGalley, în schimbul unei recenzii cinstite. Mi-ar fi plăcut foarte mult să-mi placă mai mult, dar…

Romanul se învârte în jurul unui text omonim de mistică medievală, „Oglinda sufletelor simple”, scris de Marguerite Porete. Textul a fost considerat plin de erezii, autoarea a fost executată, iar copiile care au putut fi găsite au fost arse. Aline Kiner spune povestea unor persoane atinse într-un fel sau altul de povestea respectivă: o fată dată în căsătorie împotriva voinței ei și fugită din casa lui; beguinele care se dedicau credinței, dar fără a se pune sub autoritatea Bisericii și fără a fi călugărițe întru totul; un călugăr care încearcă să găsească pe cineva să traducă și să transcrie textul lui Porete.

Îmi place enorm felul în care Kiner reprezintă începutul de secol 14: Parisul medieval, preocupările de zi cu zi, atmosfera din societate, viteza cu care se transmiteau informațiile (lentă). De prea multe ori, ficțiunea istorică pare să îmbrace oameni moderni și prejudecăți moderne în haine vechi; aici, idei precum independența și libertatea de gândire sunt exprimate excelent în contextul medieval. Oamenii privesc lumea cu totul altfel, iar modul în care funcționează societatea e diferit, chiar dacă impulsurile umane sunt aceleași.

Ce-mi place mai puțin e stilul lui Kiner, care pare mai degrabă unul de carte de istorie decât de roman istoric. Evenimentele sunt incitante, dar autoarea preferă să le reprezinte rece și sec, nu să le exploreze prin intermediul personajelor. Uneori, am avut impresia că dialogurile și trăirile cu adevărat grele au loc în afara paginii. Ar putea fi un fel de pudoare care nu o lasă pe autoare să arate pe cineva prea îngrijorat sau afectat de evenimentele din jur, preferând o detașare cumva mai potrivită răcerii intelectuale; sau ar putea fi o greșeală de focalizare a autoarei. Oricum ar fi, merită pentru atmosfera istorică și informațiile despre un episod mai puțin cunoscut din istoria Franței medievale, dar cam atât.