Ia să închei eu anul cum se cuvine și să pomenesc pe blog cărțile rămase din 2024. Grămada anterioară e aici.

Christian Klaver - „The Classified Dossier: Sherlock Holmes and Count Dracula”

Uf. O carte care arăta atât de bine, cu o copertă mișto și promisiunea unei aventuri a lui Sherlock Holmes în combinație cu horrorul atât de popularului „Dracula”… Măcar dacă nu mi-ar fi plăcut atât de mult „Dracula”.

Din păcate, deși Christian Klaver se străduiește să imite stilul lui Arthur Conan Doyle, își cam bate joc de povestea lui Stoker. Dracula e un neînțeles, Mina Murray a fugit cu el, restul persoanelor din romanul original își pierd farmecul, de fapt vampirii sunt deseori foarte răi, dar Dracula și Mina sunt printre cei buni. Watson e transformat în vampir și devine automat unul bun, dar asta nu afectează cu aproape nimic povestea…

Am citit cartea până la final ca să văd cum se termină, dar ar fi fost mai bine s-o abandonez, pentru că nu m-a bucurat cu nimic.

Jane Austen - „Mândrie și prejudecată”

Prima oară am citit cartea în liceu și nu m-a impresionat prea mult - probabil pentru că îmi lipseau câteva tone de context și un pic de atenție la detalii. Sigur, e amuzantă, dar nu mi s-a părut chiar atât de specială.

Între timp, m-am răzgândit. Înarmată cu câteva cunoștințe despre cum funcționa lumea de pe atunci și un pic mai atentă la lucruri de genul „o să ajungem toate pe străzi dacă nu vă găsiți soți decenți”, mi se pare că „Mândrie și prejudecată” își merită pe deplin popularitatea. E amuzantă, are un dram de ironie, eroina are defectele ei, eroul nu e neînțeles ca să fie neînțeles, ci e neînțeles pentru că e timid și un pic prea sincer…

Nu vreau să intru în detalii despre carte pentru că oricum este discutată și răsdiscutată. Zic doar că tura asta mi-a atras atenția Charlotte Lucas, prietena eroinei, care se căsătorește cu un tip foarte pompos și protocolar și un pic enervant pentru că tot ce vrea e să se așeze la casa ei și să-și vadă de o gospodărie proprie. Elizabeth Bennet n-ar accepta niciodată așa ceva, dar Charlotte, care n-a simțit niciodată impulsuri romantice, e mai mult decât mulțumită. E o poveste secundară care-mi amintește puternic că scopul căsătoriei nu era mereu dragostea - și că lipsa de interes pentru romantism nu e creată în epoca noastră.

Ai Yazawa - „Nana”, vol. 12-13

Două volume lente, dar tot bune. Nu mai intru în detalii.

Mineko Iwasaki - „Geisha of Gion”

Autobiografia unei gheișe care a avut foarte mult succes la vremea ei.

Arthur Golden a intervievat mai multe gheișe ca să scrie „Memoriile unei gheișe”, printre care și pe Mineko Iwasaki - care s-a enervat când a văzut ce carte a scris omul până la urmă și cât de greșite erau unele afirmații, așa că a făcut două lucruri: l-a dat în judecată; și și-a scris propria carte.

Rezultatul e „Geisha of Gion”, care a fost tradusă la noi în 2008 cu titlul „Adevărata viață de gheișă”. E interesant să vezi cum funcționa cartierul gheișelor acum câteva zeci de ani și ce fel de viață duceau ucenicele și apoi gheișele - dar din păcate Mineko Iwasaki se pierde în detalii personale pe final și nu ne mai zice prea multe despre ce înseamnă să fii gheișă adultă și stăpână pe propriul destin.

Viktor E. Frankl - „Omul în căutarea sensului vieții”

Autobiografia unui psihiatru evreu care a supraviețuit Holocaustului. La fel ca orice autobiografie a cuiva care a trecut prin experiențe extreme, impresionează. Frankl trage concluzii despre ce anume face oamenii să vrea să supraviețuiască și să considere că viața merită trăită. Ce m-a izbit însă e faptul că suferă de biasul supraviețuitorului: el a supraviețuit, deci desigur că tot ce a făcut el a fost corect pentru supraviețuire. Problema cu genul ăsta de viziune e că, într-un sistem extrem de nedrept, aceleași decizii l-ar fi putut duce și la moarte. Însă e mult mai greu de suportat gândul că tu ieși bine atunci când alții suferă sau mor doar pentru că ai avut noroc.

R.F. Kuang - „The Poppy War”

„Războiul macului” e un YA fantasy plasat într-un univers alternativ în care China are altă geografie, dar e recogniscibil China. Rin e o orfană de război crescută într-o familie de traficanți de opiu care nu vrea decât să scape de viața de mizerie care o așteaptă. Se pune pe învățat din greu și reușește cumva să intre în cea mai prestigioasă academie, de unde va ieși conducătoare militară. Dar la academie descoperă că puterile supranaturale nu sunt doar mituri, ci sunt reale și pot fi obținute prin muncă asiduă și comuniune cu zeii.

Educația ei e întreruptă de izbucnirea războiului și Rin ajunge într-o mică divizie de asasini, împreună cu alți tineri care au puteri supranaturale datorită comuniunii cu zeii. Însă zeii au propriile lor planuri pentru lume și nu prea le pasă de muritori, iar oamenii sunt și ei gata să distrugă, să tortureze și să măcelărească orașe și nații în cele mai crude moduri cu putință.

Se simte că R.F. Kuang a creat întâi schema și apoi a scris cartea: multe lucruri sunt prea puțin detaliate, așa că nu ne dăm seama exact de ce Rin ia unele dintre cele mai proaste decizii, pentru că nu stăm suficient de mult timp în gândurile ei ca să începem să le înțelegem mai bine. Relațiile sunt destul de superficiale, lumea e mișto, dar începi să-i vezi problemele dacă te uiți la ea mai atent, violența e pretutindeni, dar cumva parcă nu are impactul potrivit când este devastatoare.

Cu toate astea, cartea e bunicică. Acțiunea te ține cu sufletul la gură, lumea e interesantă, misterele sunt bine pregătite și dezlegările lor sunt satisfăcătoare. Cât de tare te afectează problemele e până la urmă o chestiune de gust, iar R.F. Kuang scrie suficient de bine încât să-i iertăm părțile în care s-a grăbit un pic.

Evan Brier - „Novel Competition: American Fiction and the Cultural Economy, 1965-1999”

O carte de non-ficțiune de la University of Iowa Press pe care am primit-o gratuit în schimbul unei recenzii sincere.

În perioada 1965-1999, literatura americană a început să intre în competiție cu alte tipuri de divertisment de masă: filme, muzică și nu numai. Romanele contau, dar ce înseamnă asta? Și cum s-a dus lupta pentru a decide ce „contează” și ce nu? Teoretic, conform descrierii editurii, „Novel Competition” răspunde la întrebările astea - dar practic, volumul analizează mai degrabă zona literaturii înalte și autorii și editorii care voiau să impună ce „contează”. Truman Capote insistând că „In Cold Blood” e un „roman de non-ficțiune” (e jurnalism), Toni Morrison promovând autori negri, Philip Roth promovând autori din spatele cortinei de Fier, Salman Rushdie și prețul pe capul lui…

Chiar dacă rezumatul editurii e un pic diferit de realitatea din volum, subiectul e interesant și probabil mi-ar fi făcut plăcere să citesc ce are de zis Evan Briar oricum… dacă n-ar fi scris extrem de dens și cu presupunerea că cititorii știu mai multe despre literatura americană „valoroasă” decât știu eu, care recunosc nume cum ar fi „Truman Capote” sau „Toni Morrison”, dar nu recunosc și actorii secundari care apar peste tot și nu prea sunt introduși. E a 13-a carte abandonată anul acesta, dar nu din cauza ei, ci din cauza unei „nepotriviri de caracter”, ca să-i spunem așa.

Giuliano da Empoli - „Magul de la Kremlin”

Un autor italian a scris un roman care a câștigat marele premiu pentru roman al Academiei franceze - iar eu i-am abandonat cartea (a 14-a și ultima carte abandonată de mine în 2024).

„Magul de la Kremlin” e povestită din perspectiva unui regizor de teatru devenit „mag” al imaginii publice a lui Vladimir Putin. Giuliano da Empoli s-a inspirat din fapte reale ca să creeze ce-și imaginează el a fi discursul privat al oamenilor de la putere din Rusia. Am amânat multă vreme să citesc cartea asta crezând sincer că e un fel de thriller politic și neavând chef de așa ceva… doar ca să descopăr că e o serie de eseuri puse în gura persoanelor reale.

Bănuiesc că Giuliano da Empoli a vrut să scrie o carte credibilă, dar pentru mine rezultatul e în zona incomodă în care nu e nici poveste asumată cu acțiune și personaje care fac ceva interesant, nici colecție reală de eseuri, pentru că da Empoli nu are nicio obligație aici să nu bage idei de la sine. E o struțo-cămilă în care nu am încredere și care, ca demers, mi se pare că nu are sinceritatea poveștilor de genul „M-a vândut mama celor de la One Direction”, care au o premisă absurdă și recunosc faptul că există o limită clară între imaginația fantezistă a autorului și realitatea privată a indivizilor care nu poate fi cunoscută de publicul larg. Prin comparație, „Magul de la Kremlin” e întâlnirea cu cineva care îți cunoaște foștii colegi de liceu și care îți povestește ce ai avut în cap, de te și miri de unde le-a scos lumea.

Georgette Heyer - „Friday’s Child”

În Marea Britanie, Georgette Heyer are un statut mitic ca autoare de romane de dragoste, iar „Friday’s Child” (1944), o poveste de dragoste extrem de siropoasă a cărei acțiune se petrecere în perioada Regenței (începutul secolului 19). Eroul, Sherry, e un tânăr nobil care își irosește timpul și banii pe tot felul de distracții fără minte și se căsătorește într-o doară cu Hero, eroina, o fată și mai tânără care îl vede ca fiind extraordinar - perfect chiar - și tot ce face el e bine.

Problema apare când Hero îi imită comportamentele rele: dacă el pierde bani la jocuri de noroc, o face și ea. Dacă el cultivă prietenia unor oameni dubioși, la fel și ea. Așa că Sherry e nevoit să-și modifice comportamentul și să devină mai responsabil pentru a fi un exemplu pentru tânăra lui nevastă.

Cartea e mult prea dulce, limbajul prea antichizat fără sens, așteptările de la rolurile din relații sunt cam depășite, povestea cam lipsește, dar cartea devine distractivă pe final.

Mă miră că Heyer n-a fost tradusă pe la noi după ‘90, când colega ei de generație Barbara Cartland era în vogă. Dar asta nu înseamnă că nu era deloc cunoscută în epocă de românce. Se pare că Heyer ar fi primit o scrisoare de la o fană româncă care a făcut închisoare politică și le-a povestit și repovestit celorlalte deținute povestea din „Friday’s Child”. (Fana, Nora Samuelli, a fost spioană.)