Ar trebui să nu mai fiu atât de leneșă, pentru că au trecut mai mult de două luni de ultima postare din „Grămada de cărți” și iar s-au strâns multe. Ne apropiem și de finalul anului. De obicei citesc în jur de 100 de cărți pe an (poate puțin mai mult), acum am ajuns la 95. Nu, nu le număr de una singură, mi le numără Goodreads.

Ai Yazawa - „Nana”, vol. 6-11

Încă îmi place foarte mult seria asta de manga, dar o iau lent și pe îndelete.

Înainte tragedia plana undeva în viitor, dar acum se pune în mișcare. Personajele încep să intre pe făgașe din care cu greu mai pot ieși, iar de fiecare dată când îți vine să urli „De ce faci chestia asta imbecilă?!” te oprești, pentru că știi foarte clar de ce. Greșeli mici, lipsă de comunicare, inabilitatea de a vedea ieșiri, teama de singurătate (sau de atașament) - toate laolaltă sunt ca o avalanșă lentă, care îi împinge pe cei implicați din ce în ce mai departe.

Dan Lungu - „Sunt o babă comunistă”

Am recitit cartea lui Lungu după 10 ani. Dacă prima oară mi-a plăcut și m-a convins să-i mai dau literaturii române o șansă, acum mi s-a părut și mai bună decât inițial și cu un pas înaintea curentului din literatura română. Pe lângă asta, mi se pare că surprinde mai bine omul simplu decât multe alte cărți românești pe care le-am citit recent - eroina are ideile ei și o întreagă personalitate. (Cât de trist e să scriu lucrul ăsta ca pe o mare calitate, când ar trebui să fie standard.)

Alex Moldovan - „Casa”

Un YA românesc care eșuează pe toate planurile. Am o recenzie mai lungă în plan, așa că nu voi intra în detalii aici - dar e suficient de zis că personajul principal nu prea are personalitate, că se îndrăgostește de un tip care e atât de generic atractiv încât ar putea fi o lampă, că lumea creată e la granița nefericită între o glumă a autorului și o idee neterminată, că acțiunea se mișcă atât de lent încât pare brânza care se întinde când ridici o felie de pizza, antagoniștii nu sunt memorabili, facțiunile nici atât, iar întorsătura de situație de la final are atât de puțin context încât, în loc să fie șocantă și bulversantă, e mai degrabă încă un lucru care se întâmplă pentru că pitong.

Bill Watterson - „Colecția esențială Calvin și Hobbes”

Benzi desenate foarte scurte, inițial publicate prin ziare, despre un băiat și tigrul lui de pluș care e un fel de prieten imaginar. Băiatul, Calvin, are tone de energie și de imaginație - părinții lui sunt exasperați de amândouă, ceea ce e de înțeles, dar e foarte simpatic pentru noi ăștialalți care nu trebuie să avem grijă de el.

Unele dintre glume sunt jocuri de cuvinte mai greu de tradus în română, dar farmecul constă mai degrabă în contrastul dintre perspectiva copilărească și temele filozofice ale discuțiilor celor doi în timp ce fac lucruri obișnuite. Ce moment mai bun să discuți despre sensul vieții, etică sau destin, dacă nu când conduci sabia nebunește în jos pe deal, îngrozindu-ți tigrul?

K.J. Charles - „The Magpie Lord”

O recitire a romanului de dragoste al lui K.J. Charles pentru un club de lectură. Povestea mi-a plăcut la fel de mult ca prima oară: începe ca un fantasy urban polițist plasat în Londra secolului 19 și partea de acțiune se întrepătrunde cu cea care ține de relație. E o poveste ușurică, dar seria rămâne favorita mea de la Charles.

Ch’oe Myŏngik - „Patterns of the Heart and Other Stories”

O colecție de povestiri a unui autor din Coreea de Nord - deși, când a început el să scrie, exista o singură Coreea. E publicată la Columbia University Press, de unde am primit o copie gratuită în schimbul unei recenzii sincere.

E fascinant pentru că se vede transformarea stilului autorului de la primele povestiri, care sunt psihologice și atmosferice, înspre propagandă pentru noul stat nord-coreean. Prima povestire este despre un tânăr afectat de beriberi care merge cu greu la muncă prin Pyongyang și dă de un mic afacerist care are un atelier fotografic. Fotograful îi laudă viața „de succes” tipică, cu bani, economii, familie - tânărul nu e foarte sigur. Când fotograful moare într-o epidemie, tânărul rămâne cu sărăcia și cărțile lui. (Simplific mult.)

Pe la mijlocul cărții, ne reîntâlnim cu un personaj cu beriberi și pasiune pentru cărți, care e luat la trei păzește de noua conducere coreeană: de ce are cărțile străine? De ce nu mai scrie povestiri? De ce nu scrie propagandă? Reușește să se refugieze într-un sat - și apoi începem să citim despre mărețul conducător al rebeliunii și măreția comunismului coreean. Restul cărții e plin de propagandă despre mărețul stat Coreea de Nord și despre extraordinarii eroi care luptă pentru libertate.

Nu se știu prea multe despre Ch’oe Myŏngik, mai ales după crearea Coreei de Nord. Habar nu am dacă avea beriberi. Dar nu pot să nu mă întreb dacă nu suntem martorii transformării unui scriitor dintr-o tânără speranță într-o persoană care se supune sistemului ca să supraviețuiască. Și cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare o carte mai dureroasă.

Feodor Dostoievski - „Idiotul”

De obicei îmi place Dostoievski (sau cel puțin, mi-au plăcut „Crimă și pedeapsă” demult și o carte de povestiri recent), dar „Idiotul” a fost mai ciudată. E una dintre puținele cărți în care nu înțeleg ce gândesc personajele și de ce acționează cum acționează.

Problema e că personajele se comportă absurd - dar dacă nu știi societatea rusă de la momentul respectiv, e greu să-ți dai seama care e normalul și să te prinzi de subtilități, iar Dostoievski rareori dă indicii despre reacțiile celorlalți la ce aud sau văd.

Chiar și așa, Nastasya Filippovna e superbă, 10/10 pentru tendințele autodistructive și răzbunătoare. Nu mi-e foarte clar dacă idiotul chiar trebuia să fie idiot la propriu, dacă restul oamenilor sunt normali, dacă e uzual să te duci în vizită la 1 noaptea la vecini în Rusia pe timpul verii (e lumină afară, deci nu e chiar miezul nopții) - dar o femeie care află că un pretendent a cerut-o pentru bani, așa că aruncă o avere în foc și îi spune că dacă scoate banii, n-are decât să-i păstreze? Da, aia înțeleg.

T. Kingfisher - „What Feasts at Night”

Încă o nuvelă horror de la T. Kingfisher, continuarea nuvelei „What Moves the Dead”. Nu chiar la fel de bună ca cea de dinainte, dar tot mișto - Alex (gen: soldat) se întoarce acasă, în ținutul pitoresc, dar inospitalier, al Gallaciei, unde ceva ucide oamenii încet, dar sigur, secătuindu-i în timp ce dorm.

T. Kingfisher scrie foarte mișto. Are umor, e incisivă, are personaje pe care ai vrea să le întâlnești și în viața reală. Îmi plac și micile detalii - cum ar fi tinita lui Alex, obținută când i s-a declanșat pistolul prea aproape de ureche.

Alexandru Lamba - „Azilul meu”

Un roman scurt despre un român care fuge în Franța în anii ‘60 și ajunge să lucreze ca sudor într-o bază militară franceză din Algeria. Doar că pe măsură ce trece timpul treaba i se pare tot mai ciudată și superiorii tot mai suspecți.

Povestea românului își trage rădăcinile din SF - povestea beduinei care e respinsă de tribul ei pare mai degrabă inspirată din poveștile orientalizante despre misterioșii oameni ai deșertului. Ideea e mișto, dar dacă iei ansamblul la bani mărunți, îl auzi cum scârțâie pe ici, pe colo.

Rick Riordan - „The 39 Clues #1: The Maze of Bones”

Primul volum dintr-o serie de benzi desenate despre doi copii, frate și soră, care intră într-o competiție pentru a câștiga marea comoară a familiei lor, lăsată moștenire de bunica excentrică. Asta presupune multă fugă dintr-o parte în alta a globului, învățat despre mari personalități (multe dintre ele americane) și foarte multă agitație. Primul volum e probabil și ultimul pe care-l voi citi.

Alfred Assolant - „Minunatele aventuri ale căpitanului Corcoran”

o carte micuță scrisă de un francez în secolul 19, probabil pentru un public mai tânăr ca vârstă.

Un băiat foarte puternic și foarte de treabă merge în India să caute un manuscris rar, dar când e pe acolo se încurcă într-o revoltă indiană contra englezilor și luptă pentru cauza nobililor nativi - și e mereu însoțit de tigroaica lui credincioasă și mereu flămândă, Louison!

Corcoran și Louison au mult farmec - la fel și ironiile lui Assolant la adresa Academiei franceze. Doar că acțiunea din India e un pic plictisitoare pentru vremurile noastre, iar umorul e pe alocuri nu doar absurd, ci și cam tras de păr. Scriitura cam ușurică, iar Assolant nu s-a încurcat cu lucruri precum editatul sau asiguratul că scările unui templu care duceau spre pivniță continuă să ducă spre pivniță și în capitolul următor, nu spre pod. Iar de misiunea încredințată de Academie, cea de a găsi un manuscris important și de a-l recupera în schimbul bursei de 100.000 de franci, nu se mai pomenește nimic la finalul volumului.

Altfel, o poveste care a prins câteva decenii la un public tânăr - iar cine o citește se poate lăuda că a trecut în revistă una dintre lecturile favorite ale lui Jean-Paul Sartre.

Lexi Ryan - „Aceste jurăminte goale”

Un roman fantasy/romance despre o fată care se duce pe tărâmul zânelor să-și salveze sora de un destin tragic și află că: 1. Are puteri magice; 2. Tipul de care-i plăcea ei e zână și e foarte sexy în continuare; 3. Mai există un tip sexy care e zână.

M-am apucat de cartea asta prin primăvară și eram perfect sigură că am citit-o până la capăt, pentru că știam perfect cum se termină. Până când m-a contrazis cineva și m-a întrebat despre ce vorbesc. Apoi am verificat. Și inventasem un final. Pentru că aproape toate cărțile din genul ăsta sunt atât de previzibile încât dacă ai citit una, parcă le-ai citit pe toate.

În fine, m-am reapucat de carte de unde mă oprisem, am trecut (cu deja-vu) prin părțile foarte previzibile care au urmat și am ajuns la finalul complet neașteptat, dar mișto. Nu merită să citești toată cartea pentru el, dar e mișto.

Acuma, dacă Lexi Ryan ar putea să nu mai vorbească de „masculi” și „femele” când e vorba de persoane, ce bine ar fi.

Frances Burney - „Cecilia”

Excelentă carte, dar am intrat deja în foarte multe detalii discutând de ea aici și nu reiau și aici.

Bram Stoker - „Dracula”

E a treia oară când citesc cartea lui Stoker și parcă-mi place din ce în ce mai mult cu fiecare citire. „Dracula Daily”, un newsletter care-ți trimite pe mail cartea în ordinea cronologică a evenimentelor, a fost o experiență mișto care a strâns laolaltă o mulțime de fani care au stat să analizeze ce se întâmpla în fiecare zi și să discute noutățile, ceea ce inevitabil face o carte bună și mai bună, iar distracția doar crește.

Acum a fost aleasă cartea la un club de carte și am profitat de ocazie ca să citesc varianta românească din 1928, tradusă de Ion Gorun și publicată în foileton. E puțin prescurtată și puțin greșită, dar e o experiență interesantă. Se simte puternic diferența între limbajul fals învechit al autorilor care încearcă să scrie cu patina timpului și o publicație care e din epocă - „Dracula” are un limbaj viu, dar cu tot felul de cuvinte folosite cum nu te-ai aștepta și cu ortografieri ciudate. E încântător să trec iar prin aventurile lui Jonathan Harker venit în partea asta de lume, dar și mai încântător să văd un „cașicând” scris într-un cuvânt, fără niciun fel de jenă. Ah! Și nu știu dacă apostroful și cratima sunt interschimbabile, dar m’a amuzat să văd cât de apostrofată poate fi limba română.