Era odată ca niciodată o carte numită „Furtuna baroc. Poemul unei epoci” pe care cineva (probabil nu autorul, Bogdan Suceavă) a descris-o în felul următor:

Constituită dintr-o serie de paradoxuri, deopotrivă poem și narațiune, eseu și confesiune

Care în acelaști timp:

îi oferă cititorului o radiografie a secolului al XVII-lea, marcat de Războiul de Treizeci de Ani și de Revoluția Științifică.

Dar și:

Un text profund personal, ce invită la multiple analize și avertizează asupra pericolului dispariției originalității, încheiat cu o serie de considerații despre importanța literaturii azi și în deceniile viitoare.

Pentru că Bogdan Suceavă e matematician, am ales să privesc această descriere ca o problemă de intersecții de mulțimi și să-mi fac diagrame. Întâi, hai să extragem informațiile din text:

• poem
• narațiune
• eseu
• confesiune
• radiografie a secolului al XVII-lea
• text personal
• despre dispariția originalității
• încheiat cu considerații despre importanța literaturii

În ciuda aparențelor contrastante (suntem obișnuiți să ne gândim la poeme ca fiind lirice și la eseuri ca diferite de confesiuni), cred că îmi pot imagina o carte care să îndeplinească toate cerințele descrierii. Ceva gen… hmm. Hai s-o facem în stil antic:

Despre al 17-lea secol și a sa Revoluție Științifică/Vorbiți muze stăpâne peste poezie și peste istorii/Spuneți-mi despre secolul nostru, a cărui criză se amplifică/Prin capitalism sălbatic, AI și shareholderi ce afectează autorii.

Ca să-i dăm ce-i al lui, Cărtărescu are „Levantul” (nu, nu l-am citit, dar știu că există), deci o poveste întinsă pe mai mult de o sută de pagini de versuri nu ar fi nemaiîntâlnită în literatura română contemporană. Dar hai să fim serioși. În ciuda faptului că autorul e matematician, descrierea cărții nu e o problemă de matematică, iar șansele ca „Poemul unei epoci” chiar să fie un poem sunt minimale.

Astea fiind zise, am mers la lansarea cărții pe 10 ianuarie, în speranța că voi afla ce fel de carte este, totuși, furtuna baroc.

Un început furtunos

Am ajuns puțin mai devreme în librărie și am apucat să mă uit prin cărți. Am pus mâna pe „Fizica povestită” a lui Cristian Presură, un volum enorm de aproape 650 de pagini și m-am bucurat să văd că nu s-a sfiit deloc să adauge formule. Dar apoi am răsfoit-o mai tare. Începe cu… astronomia. Continuă cu mecanica clasică. Electricitatea și magnetismul. Electromagnetismul. Iar de la pagina 90 încolo, intrăm în fizică avansată: relativism, teorie cuantică, diverse. Nuuuuu, lipsește termodinamica! (Lipsește și optica, dar n-am fost niciodată foarte interesată de ea, deci lipsa ei am observat-o doar ulterior și cu mai puțină suferință.)

Am pus cartea lui Presură la loc, mi-am găsit și eu un loc în sală și m-am pregătit să aflu ce este, totuși, „Furtuna barocă”.

Discuția începe cu Vakulovski, membrul permanent al lansărilor de carte din librăria Humanitas din Brașov, amintindu-și că mai demult clubul de carte se întâlnea la Rockstadt și începeau discuția la fix, fără întârzieri. Și ce fain stăteau ei la o bere… Dar, spre deosebire de lansarea de la „Neuroleptic” când amintirile despre vremurile de odinioară s-au lungit, acum sare repede la subiect.

Autorul, ne spune, e matematician, ceva unic în literatura română - când e vorba de prozatori, desigur, pentru că Ion Barbu era matematician și poet, după cum știm toți de la școală. Mda, mă îndoiesc că e atât de unic. O scurtă căutare pe net îmi arată că există un alt matematician și prozator, Raul Sebastian Baz. Nu e de mirare. Matematicienii sunt mulți, prozatorii idem, iar aplecarea către matematică nu contravine aplecării către artă - indiferent ce ar crede lumea.

Dar cine sunt eu să mă opun unei afirmații inexacte, dar care sună bine?

Aflăm și că primul volum al lui Suceavă este despre Ion Barbu și e tot un eseu - la fel cum e și „Poemul”. Deci iată! Începem să ne lămurim ce e cu cartea. Unde ne bagă iar în ceață Vakulovski e când ne spune că și eseul despre Ion Barbu e original, la fel ca „Furtuna barocă”. Original adică… n-a plagiat? Ce definiție a originalității folosim aici?

Confuzia mea se amplifică atunci când Vakulovski ne spune că personajul principal din „Furtuna barocă” e doar un pretext. Stai, de când au eseurile personaje principale?

Cu ajutorul unei epoci, povestește cu totul altceva despre sine, despre timp

Poate că „personajul principal” nu este un personaj, ci Vakulovski doar n-a vrut să spună „tema cărții”. Sau poate că eseul chiar are un personaj principal…? Cad pe gânduri și încep să întreb ca Descartes, „Ce știu io?” Nu știu nimic.

Pe de altă parte, nici cei care au scris descrierea cărții nu știu nimic. Autorul ne spune că „poemul” din subtitlul cărții nu însemană „poem”, ci înseamnă „suflet”. Nu a vrut să folosească cuvântul „suflet” pentru că este învechit.

Încep să cred că ne aflăm într-un tărâm în care cuvintele înseamnă ce înseamnă, cu excepția momentelor în care înseamnă altceva.

Doi invitați timorați

Invitații lui Suceavă au părut puțin confuzi cu privire la rolul lor acolo. E drept, nu s-au descurcat mai rău decât alți invitați de la alte lansări, dar asta nu spune absolut nimic. Nu pentru prima oară, mă întreb de ce avem formatul ăsta de lansare de carte, când e destul de clar că nu funcționează.

Invitata care vorbește prima ne spune că s-a simțit foarte „aleasă” când Bogdan Suceavă a ales-o să-i trimită manuscrisul. E un joc de cuvinte simpatic, dar se pierde din cauza emoțiilor ei. Și-a zăpăcit pasajele pe care voia să le citească și, cât timp se chinuie să le dea de urmă, ne spune că și-a cumpărat cartea fizic, pentru că nu poate citi electronic. Când a început s-o citească, a intrat în panică, pentru că nu mai știe mare lucru nici despre baroc, nici despre matematică.

Așteptăm cu sufletul la gură o întorsătură de situație de genul „dar totuși cartea este surprinzător de citibilă” sau „de fapt nu e important să știi matematică”, dar nu. Îi spun lui Dorin, și el prezent, că pare o carte scrisă pentru oameni ca el, care au făcut matematică la facultate și au un podcast de istorie. Nu sunt sigură că e convins de încercarea mea de a-i vinde cartea.

Invitata ne spune că „Furtuna barocă” „este mai mult decât un roman istoric, este o meditație asupra naturii umane”. E un pretext de „reflecții asupra prezentului”. Generalități, cu alte cuvinte. Nimicuri pe care le poți spune despre aproape orice.

Majoritatea lansărilor la care am fost vorbesc de cărți care sunt descrise ca fiind critici sociale, profunde explorări ale spiritului uman, prilejuri de a reflecta și alte lucruri care înseamnă toate „E o carte la care te poți gândi”. Serios, și desenele animate cu Tom și Jerry pot fi descrise ca o meditație asupra naturii umane care vânează mereu un vis ce scapă ca printre degete, o critică socială a alergăturii fără minte după obiective în continuă mișcare și așa mai departe. Singura afirmație vag interesantă e că și „în zilele noastre trăim această furtună barocă”, dar fără explicații care să susțină teza, degeaba.

La un moment dat ori pierd eu firul discuției, ori ea devine ezoterică. Aflăm că în această carte e vorba și de catedrale - „o să spună Bogdan de ce [le] ridică” (spoiler: nu ne va spune). „Ascultă Bach, dar e important pentru el să-l asculte de aici, din secolul 21” - e vorba de o metaforă, de un personaj sau autorul literalmente ascultă Bach? Nu știu.

Următorul invitat ne citește definiția barocului. Ok! Un pic de organizare! Poate ne va spune ceva interesant!

Ne spune că „vorbind despre epoca de aur, această carte rămâne în veci o încercare de a împleti literatura cu istoria matematicii”. Hmmmmm. Ok, poate că mi-am notat un pic inexact citatul, pentru că mă luptam cu telefonul în timp ce încercam să-l transcriu în timp real, dar… Ce?

În fine. Nu contează! Aflăm lucruri! Cartea începe cu o descriere umană a unui anumit om de știință, și se sfârșește cu marele compozitor Bach, trecând printr-o sumedenie de persoane din baroc. URA! Slavă cerului! Încep să pricep! E un eseu despre istoria secolului XVII, trecând printr-o sumedenie de personaje importante. Și majoritatea personajelor sunt matematicieni!

Vorbitorul ne spune că atunci „când privești o catedrală vezi de fapt un veac”. Catedralele sunt „o formă de a converti timpul în spațiu”.

Nu, stai. Tot n-am o imagine coerentă despre ce este cartea asta.

Autorul și matematica

În sfârșit, e rândul lui Bogdan Suceavă să vorbească. Și ce spune întâi? Păi că, dacă noi umaniștii vrem să transmitem cultura generațiilor viitoare, avem nevoie de ajutor.

Afirmația mi se pare un pic ciudată. Pare un reproș invidios, o afirmare a importanței matematicienilor și oamenilor de știință în general. „Nu puteți fără noi”. De obicei, afirmațiile astea merg invers, dinspre umaniștii a căror poziție socială e destul de dezavantajată și care simt mereu nevoia să afirme că valorează ceva. Dar Suceavă e matematician.

Îmi pică fisa. Matematicienii sunt un fel de umaniști ai STEM-ului: aproape irelevanți în lumea contemporană. Destinul lor e deseori să fie profesori și să fie trecuți cu vederea. Sunt cei care nu au putut să-și găsească „un job real”. Singurul motiv pentru care un profesor de matematică e considerat superior unui profesor de engleză e că matematica e un domeniu mai obscur… dar pe de altă parte, engleza e mai utilă în viață, nu? Deci s-ar putea ca profesorul de engleză să ocupe totuși o poziție mai importantă în societate.

Dar discuția asta e irelevantă. Afaceriștii sunt vârful piramidei sociale de azi, cu programatorii de rând ocupând o poziție importantă ca lucrători valoroși. Și artele, și matematica pură sunt atât de jos pe scara valorică încât am putea foarte bine să fim în pivnița socială. Îl iert pe Suceavă pentru nevoia de a-și afirma utilitatea: știe că e amărât, nu știe că e amărât ca noi toți.

Când trece la alt subiect, îmi dau seama că mi-ar plăcea să-l văd făcând demonstrații matematice. Vorbește cu pasiune de demonstrațiile lui Euler, de invențiile lui Leibniz. Ne spune că Euler avea demonstrații foarte extinse, în ton cu epoca barocă, atunci când oamenilor le plăcea să facă totul pe larg, inclusiv calculele.

Mă amuză ideea, dar e genul de concept pe care l-aș verifica. E posibil ca Euler să fi făcut calcule foarte extinse nu din dragoste de calcule, ci pentru că-i lipsea o parte din aparatul matematic aflat la dispoziția noastră astăzi. Dar nu o să verific, ci o să rămân cu semnul de întrebare. Am deja prea multe lucruri pe care vreau să le aflu în prea multe domenii, iar „istoria matematicii” e genul de interes care poate rezulta în muncă cât pentru o teză de doctorat.

Oricum Suceavă trece mai departe. Ne spune că a existat o fractură între lumea catolică și cea protestantă, care a dus la probleme de comunicare între cele două. Nu sunt neapărat sigură că sunt convinsă nici că fractura asta e pe cât de mare sugerează el - Republica Literelor a înflorit tocmai atunci. Sau poate că atunci când spune de fractură vorbește nu de o separare, ci de o gâlceavă?

Sărim prea repede de al un subiect la altul și nu apuc să gândesc o idee până la capăt sau să înțeleg cu adevărat ce a vrut să spună autorul, pentru că ajungem la tacticile militare din Războiul de 30 de Ani. Sărim la întrebarea „Mai contează religia la fel de mult azi?” Apoi la hărți și la calcularea longitudinii - care a fost o problemă multă vreme. Cartea a prins o dimensiune confesivă din cauza greco-catolicilor din Transilvania. Calcule diferențiale. Leibniz. De ce nu explicăm bine metoda științifică. Catedralele sunt o formă de exprimare a traumei. Sentimentul de excludere când „ești în afara acelei părți a Europei unde se ascultă Bach în catedrală”, tu ascultând la pickup (Biserica Neagră, aflată la doi pași de librăria Humanitas, nu e o catedrală, dar are Corul „Bach” al Bisericii Negre).

Începe să mă ia o migrenă - probabil de la faptul că aerul e închis, nu de la succesiunea rapidă de idei, dar faptul că încep să mă simt rău nu ajută la încercarea de a desluși despre. Ce. Este. Cartea. O întrebare din public începe cu „știu că nu faci nimic întâmplător și că totul face parte dintr-un mare plan al tău” și continuă cu o nedumerire despre rolul acestei cărți în opera mai mare a lui Bogdan Suceavă - care e rolul ei meta?

Eu încă nu m-am prins de rolul ei ne-meta. Pentru mine, cititor de rând, cartea e accesibilă sau nu? E un fel de eseu, nu? Cu considerații personale? Un fel de serie de articole de wikipedia despre diverse lucruri din secolul XVII, dar combinate cu postări de pe blog unde-ți dai cu părerea? Poate. Sau poate nu. La fel ca „Fizica povestită” a lui Presură, lansarea asta a lăsat goluri vizibile chiar acolo unde de-abia așteptam să văd informație.

În cele din urmă, deschid cartea. Are doar 160 de pagini mărunte. Scrisul e enorm. Văd o mulțime de date. Pare să fie o expunere extrem de seacă a unei bătălii. Nu există paragrafe, totul e un bloc de text. Mă întreb dacă are bibliografie, dar nu văd să existe referințe clare în text la surse și nu mai deschid cartea la final ca să mă uit după lista de cărți citate. E ok. De fapt, oricum ar fi, știu că nu vreau să cumpăr volumul. Avem destule cărți de istorie acasă.