Nu citesc deseori cărți horror, dar când o fac, găsesc ceva care să-mi dea coșmaruri. În cazul de față, o serie manga care are loc într-un sat relativ izolat din Japonia, în care locuitorii își văd liniștiți de treabă multă vreme.

Mi-a zis odată cineva că nu există decât două persoane perfecte pe lumea asta, iar una dintre ele e Mary Poppins. Care, între noi fie vorba, e o persoană complet diferită în carte decât e în filmul Disney.

Arta, mai ales cea fantasy/SF, tinde să reflecte destul de bine spiritul epocii. NASA duce oamenii pe lună pentru prima oară? Bum! Explorări spațiale, imperii umane, eventual descoperirea unor ființe superioare nouă sau a unor extratereștri care trebuie înfrânți.

A existat o vreme în care lumea scria mult mai mult în versuri decât o face azi – nu totul era în versuri, dar erau un mod de exprimare mult mai prezent.

„Fata dispărută” e un thriller despre relații, așteptări și căsătorie – sincer, mi-a plăcut mai mult filmul făcut după ea, dar recomand cărți și nu filme, deci iată-ne aici.

Trișez din nou: „Hymn to Proserpine” („Imn Proserpinei”) nu e o carte. E un poem, publicat în 1866 într-un volum numit „Poems and Ballads” („Poezii și balade”).

Isabel Allende (nepoata dictatorului Salvador Allende din Chile) a publicat „Casa spiritelor” prima oară în 1982 și a avut un succes răsunător cu ea, care a transformat-o în scriitoare de profesie. Lumea o compară des cu G.G. Marquez, ceea ce mă face să-mi doresc enorm ca, dacă public vreodată ceva, să nu mă înscriu _atât _de puternic într-un curent încât să-mi repete lumea timp de 35 de ani că scriu ca altcineva.

„Maus” e o poveste despre Holocaust. Mai exact, e povestea reală a unui supraviețuitor al Holocaustului, spusă de fiul său, Art Spiegelman, sub formă de benzi desenate.

Roald Dahl e cunoscut în general pentru cărțile lui excelente pentru copii, dar ce se știe mai puțin e că într-o vreme scria și pentru Playboy. „Unchiul Oswald” e din zona literaturii pentru adulți, chiar dacă titlul nu sugerează asta.

Există cărți pentru copii pe care nu le-am citit la vremea lor pentru că pe la noi nu erau traduse (sau cel puțin, nu cred) și de care am auzit apoi din nou și din nou când am început să scot capul în lume, pentru că cei din jur trebuiau doar să pomenească un titlu sau să facă o referință și toată lumea știa instananeu despre ce era vorba. În afară de mine, evident.