Ah, merde. Zilele astea, după ce am terminat cu Cimitirul din Praga (recenzia va sosi în curând), m-am aruncat asupra colecției Jules Verne, de la Editura Adevărul Holding. Întâi am fost impresionată pozitiv de ediție: arată ca vechea colecție Verne, pătrățoasă, cu coperți cartonate, pagini cu scris mare, dar făcute îngrijit și plăcute la citit. Mai sunt greșeli pe ici, pe colo, litere lipsă și alte probleme tipografice, dar nu e chiar atât de deranjant. Nici măcar tendința dubioasă de a pune virgulă după semnul întrebării sau al exclamării nu m-a perturbat. (poate sunt eu Zen zilele astea, totuși, că începe să bată la ochi ușurința cu care trec peste toate)

Se decorează curtea, se cheamă lăutarii, se face mâncare pentru tot satul și alaiul miresei trece prin tot satul și toată lume se bucură (în afară eventual de câțiva care au motive să nu). În condițiile satului are logică: dacă vrei muzică la nuntă, îți trebuie lăutarii, că altfel fluieră oaspeții de unii singuri. Satul se cam știe și îi pasă de căsătorie. Iar mireasa… pentru ea bănuiesc că era o tranziție reală – când pleca de la ei și ajungea în casa nouă se simțea diferența. Bănuiesc. Era alt gen de viață, altă responsabilitate, alt context. Bănuiesc.

Vorbeam cu o prietenă și nu știu cum a venit vorba, dar a început să povestească despre niște pățănii pe care le-a avut. Ideea e cam așa: s-a întâlnit cu un tip, care nu e om rău de felul lui, și care a început să-i povestească despre viața lui în multe detalii. Ea nu-l știa foarte tare, dar se vedea clar că el avea nevoie să-i spună cuiva ce are pe suflet, așa că a stat cu el și l-a consolat și i-a zis că nu-i dracul chiar așa de negru etc. Chestii de-astea, de persoană politicoasă, cu un dram de empatie.

Notă: Voiam să scriu un articol mai lung despre cultură, felul în care e percepută, cultura tradițională și presupunerile noastre legate de ea… dar atât de tare m-am lungit încât am preferat să despart articolul într-o serie mai ușor de citit.

Cum tot a fost scandalul cu Pleșu în perioada asta și oamenii mi-au dat link-uri către ce mai spune filozoful în apărarea proprie, am ajuns la o concluzie: aveau dreptate cei de la ICR, e plin de serioși pe lumea asta – sau prin țara asta, una din două.

Notă: Voiam să scriu un articol mai lung despre cultură, felul în care e percepută, cultura tradițională și presupunerile noastre legate de ea… dar atât de tare m-am lungit încât am preferat să despart articolul într-o serie mai ușor de citit.

Vorbeam cu cineva de curând despre podcast-uri și ICR-ul lui Dorin Lazăr și Ovidiu Eftimie. Și-mi spune tipa:

Să zicem că lucrezi din greu să termini o chestie – și lucrezi de acasă, că așa e munca ta. Sună cineva la ușă, până te duci să vezi cine e vezi că omul sună la vecin. Boscorodești în sinea ta indivizii ăștia dubioși care merg să vândă/ceară/ceva de la toată lumea din bloc și dai să te întorci la muncă.

Profesoara noastră de română din liceu avea un stil comunist de a preda: ea dicta, noi scriam cuvânt cu cuvânt. În ora următoare, cineva recita lecția trecută, apoi ea preda iar și noi iar scriam. Am învățat multe de la orele ei, chiar dacă văd acum că sistemul era departe de a fi ideal.

1. E foarte cald.
2. Toată lumea se plânge că e foarte cald.
3. Ziarele s-au plictisit să anunțe că e foarte cald și acum te ajută să descoperi pepenele verde.
4. Începe să te intrige ideea de înghețată prăjită.
5. Dai drumul la duș la apă rece și până ajunge la tine e caldă.
6. Te uiți la blocurile din jur și nu vezi nici măcar un singur bătrân care stă la geam sau pe balcon să se uite cum merge lumea pe stradă.