Zilele astea e imposibil să arunci o piatră în piață fără să lovești pe cineva care vorbește de referendum. Iar pentru că majoritatea bulei mele e ori pro-LGBT, ori anti-BOR, cei mai mulți zic că ar trebui să nu votăm pentru ca referendumul să nu se valideze, așa cum nu s-a validat nici referendumul pentru demiterea lui Băsescu acum câțiva ani.

Am părăsit o vreme blogul pentru că mă săturasem de online și de problemele românești. Între timp, am fost în vizită la editura Nemira (o chestie de care o să vă povestesc în curând, pentru că o tot amân de pe vremea când era un pic mai vară), am citit câteva cărți (recenziile urmează), am lucrat pe rupte și am început să devin din ce în ce mai conștientă de titlurile romanelor de dragoste pe care le văd pe la chioșcurile de ziare în timp ce aștept autobuzul.

Se dă următoarea propoziție: „Satira virulenta a [regimului], [textul] pune sub lupa, in tonalitati umoristic-grotesti, descompunerea morala, minciuna, oportunismul, tarele unui regim aflat intr-un declin ireversibil.”

Uneori mă gândesc că ar trebui să-mi pun căști când lucrez, după care îmi amintesc că nu e vina mea că alții au discuții private în public. Azi, o femeie vorbea la telefon, foindu-se de colo-colo și intrând și ieșind din raza mea auditivă. Când intra, era greu să n-o aud. Când ieșea, se ducea după colț, așa că prindeam doar bucățele de conversație, chit că părea mai degrabă un monolog.

Mi-am făcut blogul dintr-un motiv suficient de simplu: eram pe net de peste zece ani, dar fusesem mereu anonimă. La finalul lui 2012, mi-am dat seama că existam pe net și cu numele real, dar doar cu câteva rezultate la examene și olimpiade și în vreo două-trei articole ale unor yoghini supărați că îndrăznisem să spun ceva rău de MISA.

A scris krossfire un articol despre cum sunt românii sceptici la plătit cu cardul. Are niște idei ok, dar vin cu o contra-idee de om căruia nu-i e frică de tehnologie, însă nici nu sare să adopte chestii noi.

Pasul 1: Te duci la oamenii de cultură din România și îi rogi frumos să-ți acorde câteva minute ca să înregistrezi un mesaj pro-cultură.

După cum se vede, sunt un pic în urmă cu recomandările de cărți – unde „un pic” înseamnă mai mult de jumătate de lună. Pe scurt:

Asta e o poveste adevărată.

Se duce un tip la un arhitect și îi spune că a început să construiască ceva, dar au venit oficialitățile să-l ia la rost că n-are autorizație. Și, ei bine, ce să facă? Vrea și el un proiect ca să-și poată lua autorizația, chit că tardiv și cu amendă.

Din când în când vreau să verific câte o regulă de punctuație/gramatică/ce-o fi pe care o știu foarte bine, dar pe care colegii o știu foarte bine ca fiind fix invers. Pentru că e mai bine să verificăm decât să ne contrazicem, mă duc să caut informația pe peste tot.