Cum vorbesc, în funcție de situație. În scris: cum se vede pe aici.

Nu mai țin minte care a fost cea mai mare insultă care mi-a fost adresată vreodată.

Citeam zilele astea The Perks of Being a Wallflower, care e o carte care-mi aduce aminte de propria mea experiență prin școală mai mult decât orice alte seriale/cărți pe tema liceului.

Mă uitam pe Zelist.ro care sunt cele mai comentate articole de azi de pe bloguri – printre care e unul de pe blogul lui Saccsiv.

Sunt uneori fix o scorpie. Cum ziceam și ieri, sunt genul de persoană care te sună să-ți spună că n-aveai ce căuta cu o anumită operă artistică într-un anumit context, că dai prost, că faci lucrurile alandala.

Acum 6-7 ani eram într-o tabără de artă (evident, la secția de literatură).

O, viața e-o cântare glorioasă, O improvizație a armoniei Și iubirea e întotdeauna frumoasă;

(de ce nu ni se permite mie și Lindei să stăm prea mult împreună?

Am dat peste un articol din Adevărul (de Cristina Hermeziu) care cred că vrea să spună că în România nu prea se citește, deși la a doua-treia citire îți dai seama că jurnalista-scriitoare nu spune pe șleau așa ceva deși se folosește de retorica subiectului.

Să-mi explice și mie careva. Pentru că efectiv mi se pare că oamenii ăștia nu vor nimic concret.