Pace și ceartă

Sunt uneori fix o scorpie. Cum ziceam și ieri, sunt genul de persoană care te sună să-ți spună că n-aveai ce căuta cu o anumită operă artistică într-un anumit context, că dai prost, că faci lucrurile alandala. Uneori îți spun că folosești cuvintele aiurea, că stai prost cu gramatica, că mă omori cu punctuația. Alteori îți spun că ceea ce gândești tu e o idioțenie (fără să zic „fără supărare”, pentru că din partea mea poți să te superi), sau că nu te-ai documentat, sau că n-ai dreptate din 100 de motive.

După cum ziceam, scorpie.

Dar există o limită dincolo de care consider că nu se trece. Nu te legi fizic de ceilalți. Nu ridici mâna. Nu înjuri aiurea. Nu continui să lovești când vezi că celălalt se retrage să-și oblojească rănile. Nu te bazezi pe forță ca să ai câștig de cauză.

Din păcate văd deseori oameni care consideră că faptul că au dreptate îi îndreptățește să fie violenți în limbaj sau fizic. Sunt unii care cred că trebuie să fii dur și vulgar ca să ajungi undeva. Sunt persoane care cred că „cu unii numai așa poți discuta”. Ceea ce e fals. Faptul că tu ai dreptate nu înseamnă că ai dreptul să îi bați pe alții ca să ajungă la aceeași concluzie ca tine.

În plus, nici nu e sigur că ai, într-adevăr, dreptate…

Discutam azi cu Linda despre isteria câinilor din România și cum au ajuns unii să se înjunghie din cauza maidanezilor. Ceea ce-mi aduce aminte de faptul că unii deștepți s-au dus să stropească cu pistoale cu apă parada homosexualilor acum câțiva ani, sau că au făcut scandal la Muzeul Țăranului la o proiecție de film LGBT. Ceea ce-mi amintește de manifestări naționaliste sau religioase intolerante. Și evident, la Roșia Montană și „Sunteți vânduți la RMGC”. Și tot așa. Trebuie doar să intru pe la Eftimie sau Zoso pe blog ca să mai văd câte unul. Sau de ce nu, să mă uit prin arhiva comentariilor mele.

Nu e ok. Pace. Dacă ne băgăm la pumni și înjurături nu mai contează cine are dreptate și cine nu, sau cum e mai bine pentru toți. Contează cine are gura mai mare și mușchii mai voluminoși. Ajungem ca-n literatura cavalerească, atunci când se luptau doi cavaleri ca să determine vinovăția sau nevinovăția domniței – ce contau dovezile? În cărți câștigă adevărul, dar în realitate dacă eu spun că 1+1 = 2 și campionul național de box spune că 1+1 = 4 și ne batem pentru asta, el o să „aibă dreptate”. Nu cred că vrea cineva să ajungem aici.

„A,” zice cineva, „dar nu sunt mulți care se bat cu pumnii și cuțiele ca ăia care…”

Nu, nu sunt. Dar sunt destui care înjură gratuit, sub protecția anonimatului sau ba, care se ceartă ca chiorii aiurea, care dau cu parul și cu ce apucă. Și uneori sunt oameni care altfel ar avea un cap – dar care te anunță că „Așa trebuie, să urli, ca boul să te înțeleagă.” De cealaltă parte, „boul” spune cam la fel: „Trebuie să dau cu bâta, că altfel tâmpitul nu te înțelege”.

No, uite că eu nu trebuie să urlu și să înjur ca să mă fac înțeleasă. Ceea ce nu înseamnă că n-am momentele mele de genul respectiv, dar sunt rare și nu consider absolut deloc că i-ar fi necesare cuiva.

Așa că pace. Ciluiți. Cu cât se liniștesc mai mulți, cu atât mai tare se liniștesc și ceilalți, că se trezesc mai puțin acceptați și ascultați. Cu cât ne certăm mai puțin, cu atât avem mai mult timp să studiem problemele, să ne gândim care e situația, să ne facem o părere mai clară și eventual să ajungem undeva. Și când zic undeva, vreau să zic „Altundeva decât la concluzia că X e prost și noi nu.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *