Că tot discutam de școală zilele astea, mi-am adus aminte de o chestie. Când eram prin clasa a șasea, a fost un concurs de povești și povestiri la noi în școală – bine, nu era doar în școala noastră, lucrările erau trimise mai departe. Eu am scris o povestire care nu prea avea nici cap, nici coadă, pentru că la 11 ani aveam zero exercițiu, n-aveam răbdare cu stilul, nu știam să închei o poveste, scriam fără diacritice în Word, care-mi corecta automat cuvintele în așa fel încât să puște în engleză – în fine, multe dezastre.

După două săptămâni în care am tot tras și tras și tras și am văzut cum fiecare fișier terminat aduce încă două neîncepute, l-am anunțat pe el cât am de lucru în perioda imediat următoare (adică pe azi, pe luni, pe marți și pe miercuri). Eu: 大丈夫 Eu: E cuvântul meu japonez favorit în clipa de față. Eu: „daijoubu” Eu: OK, bine, în regulă. D: Adică moarte la locul de muncă?

Am visat nu demult că vizitam o colegă la noul loc de muncă. Ea de obicei e traducătoare, dar acum era cercetătoare junioară pe o stație spațială enormă care orbita în jurul soarelui. În mijlocul stației era un parc prin care se plimbau zeci de oameni în uniformă – și când ne povestea colega mai bine despre munca ei interstelară, cineva s-a uitat în sus și a zis: „N-arată cam ciudat soarele?

Acum mai bine de un an m-a contactat cineva de la o firmă mare de traduceri, cu un text care spunea cam așa ceva (dar mai profesionist): „Salut, am văzut că ești traducătoare, am văzut că te joci pe calculator – nu vrei să traduci jocuri pentru noi?” Evident că răspunsul a fost „Ba da.” Altfel nu scriam articolul de azi. Am semnat câteva hârtii preliminare (un acord de confidențialitate, termeni și condiții, hârțogăraie), după care am aflat mai multe despre ofertă.

Amanda Palmer e o cântăreață pe care n-o apreciez în mod deosebit. De fapt, de obicei n-o apreciez deloc pentru că n-o ascult. Acum vreo două zile am intrat pe Youtube-ul ei să-mi amintesc ce cânta și între timp am uitat iar. Însă în ciuda faptului că rezonez cu ea foarte puțin din punct de vedere muzical, uneori mă uit să văd ce mai scrie pe blog și o admir un pic pentru că are forță, are zvâc și n-are pudoare.

Am o oboseală extraordinară în oase, de zici că m-am luptat toată luna august cu tot felul de chestii care trebuiau terminate (stai, că așa și e). Singura chestie pe care n-am făcut-o în august a fost să scriu și mi-e ciudă pe mine că m-am aglomerat prea tare și mi-am organizat suficient de prost timpul ca să nu fac acele lucruri pe care chiar aș fi vrut să le fac.