Un lucru pe care nu ți-l imaginezi când ești copil și timpul se scurge lent e prezența niciodată foarte îndepărtată a morții pe care ajungi să o trăiești ca adult. Golurile pe care le lasă. Amintirile care te lovesc uneori, când te uiți la numere de autobuz în stație și vezi 1-4-6-35-3 și ți se taie răsuflarea pentru că acum mai bine de 20 de ani formai numărul la telefonul fix și aproape că auzi acel „Alo?” și stai să-ți imaginezi cum ar fi să mergi într-un magazin de antichități, să ridici un receptor al unui telefon nelegat nicăieri și să auzi de cealaltă parte, din nou, aceeași voce, poate mai tânără decât ai auzit-o vreodată, vorbind din trecut, de când de-abia își montase telefonul.

A fost odată ca niciodată, pe când eram mică, dar nu mai țin minte cât de mică, un episod care mi-e tare drag și care nu s-ar mai putea petrece astăzi, pentru că tehnologia a evoluat prea mult.

E un an un pic deprimant și nu prea am chef să scriu postări lungi și gândite. Scurte și gândite e mai greu. Iar negândite, nu văd rostul.

Cafele făcute: 4/zi.
Kilometri merși: 3-5/zi.
Pagini citite: 50/zi?
Mentă frecată: 2 tone.
Tunsori executate de mine: 1.
Tunsori executate pe mine: 1.
Camere în care am dat cu aspiratorul: Toate.

Cărți începute: Vreo 7.
Cărți terminate: Vreo 0.
**Stardew Valley jucat: **Până la anul 3, primăvara. Am reușit să ajung la nivelul 100 în Skull Cavern.
Șaluri tricotate: (încă) 1.
Mâncăruri gătite:  ???
**Zile trecute de la ultima dată relevantă: ** ¯_(ツ)_/¯
Croissante realizate cu succes: 0.

Eu: O să-l las pe Feri în living.
El: … I-ai zis ferigii „Feri”? :)))
Eu: Da! E varianta scurtă de la „Ferenc”.
El: Știu, știu.
Eu: Ce, știi vreun Ferenc?
El: Dar tu?
Eu: Cum să nu. (încercând să-mi amintesc de vreun Ferenc și zicând primul nume care-mi trece prin minte) Pe Molnár Ferenc.
El: Pe cine?
Eu: Nu-l știi tu. E… (pauză absolută în capul meu) …un colaborator al maică-mii.
El: A, da?
Eu: Da.

Am părăsit o vreme blogul pentru că mă săturasem de online și de problemele românești. Între timp, am fost în vizită la editura Nemira (o chestie de care o să vă povestesc în curând, pentru că o tot amân de pe vremea când era un pic mai vară), am citit câteva cărți (recenziile urmează), am lucrat pe rupte și am început să devin din ce în ce mai conștientă de titlurile romanelor de dragoste pe care le văd pe la chioșcurile de ziare în timp ce aștept autobuzul.

Azi mă grăbeam un pic spre casă, așa că am luat taxiul din centru până la mine. Taximetristul era un tip extrem de vorbăreț și prietenos care-mi punea tot felul de întrebări personale. În general mă doare sufletul să nu le răspund oamenilor de genul ăsta, chiar dacă n-am chef să le povestesc toată viața mea… așa că ce să fac? I-am răspuns.

Stăteam nu demult cu niște tipi care-mi povesteau aventurile lor din dragoste de pe vremea când erau tineri și idealiști. Lucruri frumoase, cu suit în copaci, pus de afișe, scris scrisori care acum îi fac să râdă până la lacrimi.