Cumva, cumva, m-am lăsat târâtă afară din dumincă și dusă la cinema ca să mă uit la Mad Max: Fury Road, deși am o obiecție morală împotriva unor elemente din film, care țin mai mult de estetică decât de altceva: nu prea mă distrează nici deșerturile, nici umanoizii degenerați care au nevoie de zece tone de machiaj.

Un pastor e posedat de o ființă supranaturală cu puteri divine, care se trage din povestea de dragoste ilicită, imorală, contra naturii, blamată, dintre un înger și un demon. De unde și numele de Preacher al seriei lui Garth Ennis.

Orașul oaselor, de Cassandra Clare, a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri literare pe care le-am simțit în lunile astea de când a început 2015. Teoretic ar fi o carte scrisă de o autoare de fanfiction care s-a reprofilat pe literatură originală – dar a reușit să fie mult mai puțin originală, amuzantă sau interesantă când a început să scrie cărți care nu sunt bazate pe Harry Poter.

Una dintre problemele pe care o au cărțile românești traduse din japoneză e că deseori sună scorțos. N-o să uit ce plictisitor părea Botchan de Natsume Soseki în română, față de una dintre variantele în engleză. (și japoneza mea, din păcate, nu e la un nivel suficient de avansat ca să încerc și a treia variantă a aceleiași cărți)

Ziceam acum vreo săptămână că am găsit o traducere frumoasă și fluentă a lui Faust de (Johann Wolfgang von) Goethe în limba engleză. E cea a lui David Luke, iar motivele pentru care îmi place sunt povestite aici.

Nu știu dacă ați auzit, dar mie mi-au trecut pe la ureche niște știri cum că s-ar reduce (sau s-ar desființa?…) suportul financiar pentru revistele de cultură din România. Multe plângeri și multă dramă.

După cum spune bara din dreapta a blogului, acum citesc Faust, varianta Goethe. Problema evidentă e că Goethe a scris într-o limbă pe care aș vrea s-o cunosc, dar din care înțeleg doar câteva cuvinte, așa că am căutat variante în limbi pe care să le cunosc.

Pe 12 martie a murit un scriitor. Nu pot să zic că nu mă așteptam: de ceva ani buni era bolnav de Alzheimer și, deși era genul de om care nu se lasă cuprins de disperare la primul obstacol, știa și el că finalul nu e foarte departe. A militat pentru dreptul de a muri când își dorește, înainte să ajungă legumă, a participat la documentare despre eutanasiere și despre moarte – _deci _se știa foarte clar care e situația.

A fost weekend-ul anilor ‘80 pe Hit Music Channel, un canal TV pe care chiar dau muzică agreabilă. Acuma, nu știu cum sunteți voi, dar eu știu muzica din anii ‘80 aproape pe dinafară, dar n-am prea stat să mă uit la videoclipuri – și de-abia zilele astea mi-am dat seama ce am ratat.

San-Antonio mi-a fost recomandat insistento-călduros, și pe blog, și în privat pe Facebook. Așa că, normal, în prima fază mi-am luat un singur volum scris de el, la întâmplare. S-a nimerit să fie Lupul travestit în bunicuță.