Cărțile mor în România și pentru că editurile, librăriile și scriitorii nu cred în ce fac. Nu simți că le place ce fac, se ocupă de cultură cu pasiunea pe care o au angajații ANAF pentru a-ți face ziua mai ușoară.

Când eram mică, îmi imaginam că genul mystery, pe care-l tot vedeam menționat în engleză, se referea la cărți misterioase și magice, cu lumi întunecate în care creaturi neobișnuite pândesc la fiecare pas. Cât de mare mi-a fost dezamăgirea când, căutând poveștile astea extraordiare, am aflat că mystery se referea la romane polițiste, iar misterul magic pe care mi-l doream atât de mult nu avea niciun nume și era, deci, de negăsit.

„În spatele blocului” e în principiu o carte pentru persoane în jur de 40 și ceva de ani care vor să-și amintească de copilăria lor sau pentru cei care vor să afle cam cum arăta lumea pe la sfârșitul anilor ‘80. E un fel de culegere de buzunar cu detalii pierdute în timp, iar Mara Wagner consemnează cu atenție tot felul de lucruri de care am tot auzit, dar pe care nu le-am văzut niciodată strânse laolată.

Am tot auzit de seria „Outlander” de Diana Gabaldon și îmi cam făcea cu ochiul prin librării, mai ales când am auzit premisa: o asistentă medicală din 1945 se întoarce în timp în 1743, când scoțienii tocmai se apucă să susțină un pretendent la tronul Angliei. Și traducerea de la Nemira, „Călătoarea”, părea în regulă, iar cartea fizică e frumoasă.

Există o teorie conform căreia, dacă știi unde să cauți, există măcar un scriitor contemporan român care chiar scrie bine, doar că e subapreciat. În funcție de persoana pe care o întrebi, scriitorul respectiv diferă.

Mi se pare că antologiile de povestiiri seamănă cu niște cufere uitate în pod: le deschizi și dai peste tot felul de lucruri, unele mai bune, altele mai rele, deseori interesante. E posibil s-o mai fi spus pe undeva, dar dacă mă repet, eh, asta e. Și impresia mea se repetă.

Cine a mai fost prin zonă știe că-mi plac puzzle-urile. În general cele de 1000 de piese, pentru că sunt relativ ușor de manevrat, n-au nevoie de foarte mult spațiu și pot fi terminate în 2-3 zile.

Numele complet al acestei cărți este „În șalvari și cu ișlic: biserică, sexualitate și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea”, deoarece tradiția celor care fac parte din lumea academică e să scrie titluri cât mai clare cu putință, chiar dacă se lungesc pe jumătate de pagină. Ceea ce ar trebui să vă spună ceva despre cartea Constanței Vintilă-Ghițulescu: e o carte de specialitate bine documentată, plină de referințe, dar un pic mai greu de citit.

Nu încape nicio urmă de îndoială: „Cele șapte biserici” de Miloš Urban, scoasă la Editura ALL, este cea mai plictisitoare carte pe care am citit-o anul ăsta (dar le mulțumesc celor de la editura ALL pentru volumul primit gratuit contra unei recenzii cinstite). Știu că suntem de-abia la sfârșitul lui februarie, dar am încredere în ea că va ajunge cel puțin în top 3 până în decembrie. Însă vina e doar a mea: n-am sărit peste descrieri. Altfel, ar fi fost chiar bună.

Într-o postare anterioară, ziceam că sunt unii autori care încearcă să-și crească „vadul” de cititori băgând siropuri, ca să câștige și inima coafezelor – fie că siropul se potrivește sau nu cu ce altceva au acolo.