Miloš Urban – „Cele șapte biserici” [recenzie]

Nu încape nicio urmă de îndoială: „Cele șapte biserici” de Miloš Urban, scoasă la Editura All, este cea mai plictisitoare carte pe care am citit-o anul ăsta. Știu că suntem de-abia la sfârșitul lui februarie, dar am încredere în ea că va ajunge cel puțin în top 3 până în decembrie. Însă vina e doar a mea: n-am sărit peste descrieri. Altfel, ar fi fost chiar bună.

Povestea are loc pe la sfârșitul anilor ’90 (cred) în Praga și e spusă de cel mai incompetent om din lume, Kvetoslav.1)Adică el e naratorul, ca să nu mă trezesc pe urmă că înțelege cineva că Urban e incompetent. Când era mic, singura lui pasiune și singura materie la care era bun era istoria – a dat la facultatea aferentă, dar n-a reușit s-o termine. Apoi a vrut să dea la seminarul teologic, dar a renunțat și la ăla. Până la urmă, s-a făcut polițist. Însă e șomer când începe cartea, pentru că a fost dat afară din poliție – ar fi trebuit să păzească o doamnă ce primise amenințări cu moartea, dar s-a îmbătat la datorie și tipa a fost spânzurată când el dormea în casa ei. În restul cărții, mai apucă să fie angajat ca bodyguard de un tip, dar deși tipul respectiv stă pe loc, Kvetoslav uită complet că trebuia să-l păzească și se duce să se plimbe. Practic, mai incompetent de atât nu prea poți să fii.

Ei bine, pe tot parcursul cărții, Kvetoslav nimerește peste crime extrem de ciudate și violente. În primele pagini, aude clopotul unei biserici bătând într-un mod ciudat, cheamă poliția și, cu polițiștii după el, urcă în clopotniță și dă peste un inginer spânzurat de un picior prin care i se trecuse o funie și care e folosit pe post de limbă de clopot. După cum se dovedește, aceea e doar una dintre crimele unui un ucigaș în serie psihopat, căruia îi place să-și chinuie victimele în fel și chip, iar Kvetoslav își pune și el mintea la contribuție ca să încerce să ajute la rezolvarea misterului2)Spoiler: Kvetoslav e incompetent și aici..

În plus, în oraș a apărut un tip dintr-o familie nobilă veche, care are un pitic pe creier: vrea să restaureze biserici gotice vechi din Praga conform planurilor lor inițiale – mai exact, vrea să dărâme orice turn baroc de pe o clădire gotică, de exemplu. Iar Kvetoslav are tot felul de viziuni dubioase – mai ales cu trecutul, dar nu numai, așa că e oarecum de acord cu constructorul diliu.

E genul de carte în care nu ești niciodată perfect sigur dacă lumea e realistă sau paranormală, în care se întâmplă tot felul de dubioșenii semi-plauzibile, care-ți fac mintea să stea în loc. De după fiecare colț mai apare un posibil inorog, o crimă oribilă, un mister de rezolvat.

Însă Miloš Urban se asigură că cititorii nu vor muri de atac de cord după două crime consecutive și le dă un timp de răgaz, în care Kvetoslav se plimbă prin Praga și descrie arhitectura și peisajul – e ca să te liniștești un pic, să pui semnul de carte și să nu o citești cap-coadă pe nerăsuflate cumva.

Citez din peisajul tomnatic de la începutul cărții; e genul de descrere care apare o dată la vreo 10-20 de pagini, între crime, viziuni și mistere – și se poate sări, în principiu, fără probleme:

Mă îndreptam către Karlov, străbătând înălțimea aceea vântoasă, despicam cu picioarele marea cea galbenă și făceam slalom printre troienele de ocru, ruginiu, siena și cafeniu. Strada se transformase între timp într-un adevărat canion cu maluri abrupte: zidul spitalului, în stânga, și clădirile Muzeului de Științe Naturale, în dreapta. Iar dacă prelungiți în imaginație drumul, dacă treceți de vârful dealului și străbateți valea, veți ajunge fără greș la biserică. Pelerinul evlavios nu se poate rătăci.

Mi se pare în un mister cum reușește cineva să povestească de slalom printre „troiene de ocru, ruginiu, siena și cafeniu”, de cripte subterane inundate în care pică mașini și de o tipă care poartă o centură de castitate, toate în aceeași suflare. Dar Urban reușește.

Văd că, pe coperta din spate, Urban e comparat cu Umberto Eco. Nu mă miră, amândoi pot fi denși și pot veni cu o grămadă de detalii istorice, doar că mi se pare că Eco își integrează mult mai puternic erudiția în cărți, până când devin un fel de enciclopedii cu poveste. Aici, acțiunea și descrierile sunt succesive; povestea e memorabilă și interesantă, diverse scene îți rămân întipărite în minte, dar Urban nu vrea să-și trădeze numele și ne umple de descrieri ale orașului. Care oraș e Praga. Care e descrisă de parcă toată lumea ar ști cam ce-i cu ea. Partea bună e că am impresia că părțile respective pot fi sărite fără să afecteze prea tare restul textului.

Traducerea de Anca Irina Ionescu mi se pare în regulă, în sensul în care textul e citibil și nu are mari ciudățenii. Văd că a fost realizată cu sprijinul Ministerului Culturii Republicii Cehe – deci și ei au decis că e un volum care merită exportat3)Sper că pentru atmosferă și poveste au decis asta, nu pentru arhitectura urbană a Pragăi..

La un moment dat personajele discută despre „tabloul cu Sf. Ștefan” de Vincenc Morstadt și comentează cum arată turlele în el. Iată-l! L-am găsit pentru viitorii cititori ai acestei cărți.

References   [ + ]

1. Adică el e naratorul, ca să nu mă trezesc pe urmă că înțelege cineva că Urban e incompetent.
2. Spoiler: Kvetoslav e incompetent și aici.
3. Sper că pentru atmosferă și poveste au decis asta, nu pentru arhitectura urbană a Pragăi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *