Un articol de pe hotnews pe baza căruia se face foarte mult caz este cel despre elevii din Finlanda care nu mai învață să scrie de mână. După cum spunea Eftimie, scrisul din articolul original se referea la scrierea cursivă de mână, nu la toate tipurile de scris de mână.
The Canticle Kingdom este a doua carte din seria Canticle a lui Michael Young. De primul volum, The Canticle Prelude, am vorbit aici.
E un dat al oricărui text mai lung de o pagină la care lucrează mai mult de o persoană că la un moment dat apare următoarea disperare: „Dumnezeule, celălalt UNDE a modificat?!?!?!! Eu cum aflu acum?! T_T :((((((((((((((((((((”
V-am mai povestit eu despre Zonga și cât de mult îmi place. E serviciul de muzică pe care-l folosesc din primăvară ca să am muzică oriunde aș merge: 25 milioane de melodii disponibile prin browser, o aplicație pe telefon ca să poți să-ți downloadezi ce vrei pe mobil înainte să pleci în călătorii/la plimbare, un preț minimal de vreo 3-4 euro/lună (3 cu abonament Vodafone, 4 în alte rețele). Fără bătăi de cap, fără chinuială cu căutat pe net, bașca îți mai fac ei recomandări în diverse playlist-uri. Și e legal.
Brașovul are în dotare un munto-deal căruia i se spune Tâmpa. Îi spun munto-deal ca să nu vă imaginați că are un ditamai Ceahlăul în incintă, deși Wikipedia insistă să-i spună Tâmpei „munte”. E ca un fel de deal lăsat prea mult la crescut, care a scăpat ușor de sub control și s-a umplut de păduri și de urși. La un moment dat urșii au fost luați și duși în altă parte, așa că au rămas mistreții și turiștii.
Una din ciudățeniile limbii române e verbul a vroi, pe care foarte multă lume îl folosește. Eu vroiesc, tu vroiești, el/ea vroiește, noi vroim, voi vroiți, ei/ele vroiesc… Nu v-am convins, probabil că n-ați folosit în viața voastră așa ceva. Nici eu. Dar dacă nu vă sună cunoscut, e pentru că e folosit cam întotdeauna la trecut: eu vroiam, tu vroiai, el/ea vroia… și așa mai departe. Cică l-au lăsat afară din DOOM2, de parcă asta ar schimba cu ceva faptul că lumea spune „eu vroiam” într-o veselie.
În cazul în care se rătăcește cineva pe aici care nu mă cunoaște, sunt liber profesionist. Lucrez „de acasă” (fizic vorbind, lucrez acasă, lucrez în casele altora, lucrez în cafenele, lucrez în pub-uri, lucrez unde mi se pare mie că stau bine). E un context interesant în care am de-a face cu un număr relativ mare de persoane cu diverse principii și doleanțe. Mai adaug la asta și ce aud de la colegi și prieteni și strâng povești despre colaborări cu duiumul.
În octombrie ziceam, fără să am habar că s-ar face ceva în direcția asta, că ar fi bine ca religia să nu mai fie genul de oră la care părinții trebuie să spună dacă nu vrei să participi, ci genul de oră la care părinții trebuie să spună dacă vrei să participi. Pentru că acum e complicată situația, unii nu știu că pot renunța la oră, cei nepăsători ajung să facă religia (și să-și râdă în barbă de bărbile preoților), chestii de-astea.
V-ați întrebat vreodată cum ar suna rezumatele sau descrierile de seriale și filme din programele TV, dacă ar fi făcute de aceiași oameni care scriu descrierea cărților pentru edituri? Știți voi despre ce oameni vorbesc, ăia posedați de demonul criticilor literari care-i face să băsmească fin cu cuvinte neinteligibile și să nu spună nimic relevant, dacă se poate.
Inițial am încercat să-mi dau seama dacă o cheamă Semley sau Somley, ca pe urmă să decid că sunt două persoane distincte, ca în cele din urmă să-mi dau seama, după un „Lidy Somley”, că Nemira nu avea corector la vremea respectivă.