A scris Ovidiu Eftimie o postare la Zoso pe blog care se numește „Ce fel de carte de istorie și morală este Biblia”. Povestește el pe acolo cale de vreo trei pagini tot felul de lucruri despre Biblie, creștinism și interpretări greșite ale creștinismului – ceea ce sună grozav, doar că vorbește din impresiile proprii, fără să știe prea multe despre ce vorbește.
Salut, sunt Roxana și nu-mi plac cerșetorii. Aș prefera să nu-i mai văd.
Acum câteva zile ziceam că mulți oameni de cultură vor ca tinerii să citească pentru a-și face educația și a deveni oameni – dar asta pentru că li se pare că literatura există pentru a învăța, nu pentru distracție. Am zis cu ocazia aia că eu citesc pentru că-mi place, nu pentru că vreau să mă educ – orice învățătură se produce de obicei accidental.
Rareori dau peste cărți pe care le-aș descrie ca fiind perfecte, dar tocmai am găsit una. „Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” e un album scris de Boris Pofalla, ilustrat de Robert Nippoldt și publicat de editura Taschen.
Există mai multe moduri de a privi o problemă. Se dă următorul paragraf al lui Vlad Pașca (dacă nu-l știți, e ok, contează ideea aici):
Prin februarie, vă spuneam că am cumpărat o carte publicată într-o ediție prescurtată, fără să știu că e o variantă prescurtată. Era vorba de „Țiganiada” de Ion Budai-Deleanu.
Dacă ați trecut prin vreun Carrefour recent, precis ați văzut standurile cu volume de benzi desenate de la Marvel. Sunt niște standuri mari. Înalte. Sar în ochi. Sunt colorate. Volumele au personaje în poziții gata de acțiune pe copertă. Arată așa:
Recent, am dat prin părțile mele de internet de o pagină dintr-o carte care enumera cauzele morților din Londra din 1632. Pentru context, e la nici două decenii după moartea lui Shakespeare, în perioada modernă timpurie. E la aproape 300 de ani după Moartea Neagră, dar la 30 de ani înainte de ultima mare epidemie de ciumă bubonică din Anglia, care avea să omoare 100.000 de oameni (un sfert din populație) doar în Londra.
Prima oară mi-a spus o cunoștință de pe net. Astăzi, am văzut și postarea sponsorizată de pe Facebook:
Un lucru pe care nu ți-l imaginezi când ești copil și timpul se scurge lent e prezența niciodată foarte îndepărtată a morții pe care ajungi să o trăiești ca adult. Golurile pe care le lasă. Amintirile care te lovesc uneori, când te uiți la numere de autobuz în stație și vezi 1-4-6-35-3 și ți se taie răsuflarea pentru că acum mai bine de 20 de ani formai numărul la telefonul fix și aproape că auzi acel „Alo?” și stai să-ți imaginezi cum ar fi să mergi într-un magazin de antichități, să ridici un receptor al unui telefon nelegat nicăieri și să auzi de cealaltă parte, din nou, aceeași voce, poate mai tânără decât ai auzit-o vreodată, vorbind din trecut, de când de-abia își montase telefonul.