De curând am dat peste o discuție pe Facebook în care cineva spunea, mai în glumă, mai în serios, că-i e și groază când discută cu persoane de 20-30 de ani pentru că sunt mulți proști în categoria asta de vârstă și-i vine să-și ia câmpii.
La un moment dat, o echipă de supereroi se duce să se bată prin Nigeria – nu mai țin minte motivul, dar la un moment dat un tip înfrânt se aruncă pe sine în aer cu o bombă, în încercarea de a-și anihila dușmanii odată cu el. Supereroii nu reușesc să oprească explozia ca la carte și mor 12 oameni.
Înainte să-mi fac blogul pe care-l vedeți aici de față, îmi duceam veacul pe site-uri și forumuri în engleză, unde discutam cu oameni din întreaga lume. Unii erau de prin SUA sau UK, alții de prin Scandinavia sau Malaezia sunt de unde or fi fost.
După două săptămâni în care am tot tras și tras și tras și am văzut cum fiecare fișier terminat aduce încă două neîncepute, l-am anunțat pe el cât am de lucru în perioda imediat următoare (adică pe azi, pe luni, pe marți și pe miercuri).
La un moment dat, în mijlocul unor agitații cu cuceriri și bătălii de prin secolul 16, un conducător nu foarte bun a vrut să execute pe cineva. Însă n-avea la dispoziție niciun călău și, în loc să aștepte, a decis să invoce un drept mai vechi, care-i permitea să aleagă un individ oarecare pentru a face execuția.
Azi am auzit la radio că lotul românesc de matematică a luat niște premii la olimpiada europeană de matematică pentru fete.
Vă mai aduceți aminte cum, prin școală, săream pasaje întregi de descrieri inutile? De exemplu, începutul lui Ion, de Liviu Rebreanu. Bine, eu recunosc că în cazul lui Ion am mers un pic mai departe și am sărit cartea cu totul, astfel încât nici azi n-o știu decât din rezumate.
Espresso. E peste tot: în cafenele, în baruri, în casele oamenilor, în restaurante, în firme. Nu poți să arunci o piatră într-un oraș cât de cât fără să dai într-o ceașcă de espresso. Așa că atunci când am ajuns în Turcia acum ceva timp, într-un orășel industrial de lângă un sat aflat pe lista UNESCO, am rămas siderată să văd că singura cafea disponibilă era, evident dacă stai să te gândești, cea turcească. La ibric.
În școală nu-mi plăcea Eminescu. Nici nu-mi displăcea. Mi-era indiferent, pentru că suna bine și nu era dezgustător, spre deosebire de alde Arghezi. Însă era mereu acolo, prea prezent și prea lăudat ca să-mi pun problema de a avea vreo părere despre el. Eminescu e Luceafărul poeziei românești, iarba e verde, mai e ceva de zis?…
„Pe unde o fi și Cipangu?” o fi întrebarea normală; a fost și a mea când am văzut titlul. Denumirea îmi era vag cunoscută, bulina roșie de pe copertă și numele sugerează că ar fi vorba de ceva de prin Japonia. Dar Cipangu? Ce-i cu Cipangu? Unde e Cipangu?