Îmi place să cred că, dacă oamenii din Evul Mediu ar fi scris fantasy sau SF, ar fi scris ceva ca „Baudolino”, care e o poveste de aventuri bazată pe credințele medievale despre cum arată lumea și ce fel de creaturi se află în ea. Baudolino e un băiat care se întâlnește cu Frederic I Barbarossa, regele Germaniei, când acesta se îndreaptă spre Italia. Ajunge să fie vândut regelui, iar la curtea acestuia învață să scrie și să citească în latină (printre altele) și îl însoțește în campaniile lui de cucerire a Italiei și în cruciade, cu excepția unei perioade în care se duce să studieze la Paris, își face prieteni și împreună cu ei află de miticul regat al Preotului Ioan de undeva din orient, după care mai adaugă și ei la legendă.

Sunt unele cărți care curg atât de fluent și par atât de naturale încât rămâi cu senzația că au fost scrise dintr-o suflare. E o iluzie, dar o iluzie frumoasă, care te face să simți că lumea respectivă e naturală, că lucrurile se așează de la sine. Baudolino nu e genul de carte care-ți dă iluzia asta. Baudolino e fix opusul. Pe scurt, acțiunea se petrece în secolul XII, când un copil cu foarte mult talent la limbi străine și la inventat minciuni frumoase, Baudolino, e luat sub aripa protectoare a lui Frederick Barbarossa, care îl transformă dintr-un fiu de țăran care nu avea un viitor foarte strălucit în față într-un om cult, erudit, care întâi învață de la oamenii din jurul împăratului, iar apoi merge la studii în Paris (unde tocmai a fost înființată o universitate).