Editura Nemira are un concurs de debut – scriitorii amatori trimit manuscrise, iar cei de la Nemira aleg doi finaliști pe care ar fi dispuși să-i publice, apoi cititorii aleg pe care ar vrea să-l citească. Iată un link. Ediția 2016-2017 a concursului s-a încheiat, iar editura n-a ales câștigători pentru că n-a avut de unde – a primit prea puține manuscrise. Sincer, dacă m-aș fi înscris în concurs și aș fi văzut că nu se mai ține, i-aș fi întrebat pe cei de la Nemira două chestii: 1.

Lumea-și face reclamă la orice pe Facebook și în general nu prea mă interesează chestiile respective. Dar ieri era un individ care postase ceva de genul: Mi-a atras atenția următoarea chestie: „Nici o editură n-a vrut să mă publice, nu ştiu de ce, nu mă pricep la

Tocmai am terminat de scris sezonul 3 de Flight from Hell. Da, dacă ești nou pe blog, scriu în sezoane. Mi-am ales o editură mai șui, care publică un capitol/săptămână, stil serial TV. Am scris treizeci și șase de capitole de aproximativ 2500-3000 de cuvinte fiecare (ultimele nu-s publicate încă). Și cum pluteam eu pe norișorii lui „în sfârșit sunt la zi cu scrisul”, cineva mi-a dat link către o chestie gen „urmează-ți visele, fă ce-ți dorești”.

Prima senzație e scepticismul. Există două tipuri de scriitori români auto-laudativi pe care-i privesc cu un dubiu bine-meritat: cei care scriu „literatură de calitate” și cei care scriu „cursiv, ușor de citit”. Traducere liberă: cei care scriu „literatură de calitate” scriu niște chestii atât de alambicate sau de ermetice încât dacă ar fi borcane s-ar vinde cu sloganul, „Aici nu va pătrunde niciun cititor niciodată. Ideea dumneavoastră va fi pură și neatinsă în eternitate!

Am citit pe site-ul Adevărul un articol semnat de Nicolae Manolescu, scriitor și președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Mi-a stat mintea-n loc. Am descoperit cea mai fraieră specie de fraieri din țară: scriitorii. Acum câteva zile, Adevărul a publicat un articol cu mărturiile unor autori, „Agonie și extaz în buzunarele autorilor români”, care se pare că l-a bulversat suficient pe Manolescu ca să povestească și el experiența sa cu scrisul în România.

Ieri am dat pe Facebook de o discuție în care cineva căuta surse din care ar putea învăța cum să scrie creativ (adică literatură). De preferință, în română. E o inițiativă lăudabilă, care arată că persoana abordează metodic lucrurile. În fond și eu, dacă aș vrea să mă apuc de desenat sau de dans sau de ce-o fi, aș vrea să abordez problema metodic. Din păcate, există o problemă cu metoda.

Pentru că, după cum spuneam acum ceva timp, se apropie luna în care se scriu cele mai multe romane, mi-am adus aminte de tendința românilor de a-și complica viața și în direcția literară. Știu oameni care vin cu planuri despre cum trebuie și ce trebuie să transmită romanul, cu sentimente de care auditoriul trebuie să fie sfâșiat, cu idei cu care trebuie să rămâi, cu încercări puternice de a face constatări metafizice.

Către cei cu vârste sub 18 ani: regret că nu vă pot permite accesul. Dar cartea asta cu iubiții curcubeelor e prea explicită ca s-o citiți. Ok, nu, e mult prea proastă ca s-o citiți și e bine să vă păstrați inocența cu privire la nebunia umană până mai creșteți. Și e și explicită. Deci, întoarceți-vă doar când faceți 18 ani. Mersi. Dată fiind pasiunea mea de-abia exprimată pentru chestii femeiești, cea deseori exprimată pentru literatură și cea des vizibilă pe aici pentru MISA, cineva mi-a oferit o combinație a celor trei.

Am descoperit azi o greșeală GIGANTICĂ pe care o poți face ca scriitor. Și sfătuiesc pe absolut oricine vrea să scrie ceva vreodată să n-o facă. NU schimba povestea într-un fel în care nu simți că vrei s-o schimbi. Te-ai gândit, „poate ar fi mai bine să o schimb din fantezie în SF?” Dacă în capul tău e absolut evident că e fantezie, renunță la idee ACUM. Te-ai gândit, „poate personajul principal ar fi mai bine să fie femeie?