Se dă următoarea propoziție: „Satira virulenta a [regimului], [textul] pune sub lupa, in tonalitati umoristic-grotesti, descompunerea morala, minciuna, oportunismul, tarele unui regim aflat intr-un declin ireversibil.” Am găsit-o acum vreo două zile pe un site și, dintr-o singură privire, mi-am dat seama că se referea la una dintre următoarele: 50% din postările pe teme politice pe care le văd pe Facebook (alea care se vor ironice); o grămadă de articole de pe diverse bloguri (alea care se vor politice și ironice); cam tot blogul lui Ovidiu Eftimie; 90% din Times New Roman; Cațavencii; oricare din vreo 500 de pancarte de la proteste; „Poveste despre două orașe” de Charles Dickens (e cu Revolția Franceză); „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury; „Minunata lume nouă” de Aldous Huxley (nu mai știu dacă e și cu oportunism, dar ar putea fi); „O scrisoare pierdută” de I.

Cărțile mor în România și pentru că editurile, librăriile și scriitorii nu cred în ce fac. Nu simți că le place ce fac, se ocupă de cultură cu pasiunea pe care o au angajații ANAF pentru a-ți face ziua mai ușoară. Am primit acum un mail de la librăriile Humanitas, cu recomandările librarilor. La un moment dat am fost în Amsterdam și am intrat într-o librărie de acolo – existau recomandări scrise frumos și citeț, de mână, pe niște cartonașe mici.