În articolul precedent ziceam că am jucat unul dintre cele mai distractive jocuri din League of Legends de până acum, după care am descris League of Legends, dar nu și meciul în sine. În principiu, m-am distrat excelent pentru că am trollat. Dap, am fost persoana aia care a făcut lucrurile exact pe dos față de cum știa toată lumea că se fac, ceea ce înseamnă că toată echipa mi-a sărit în cap și echipa adversă s-a pierdut cu firea, noi am câștigat, în timp ce eu, cel mai probabil, mi-am atras ura eternă a coechipierilor.

E un personaj în League of Legends (un joc pe care-l joc destul de des) care rupe tot ce mișcă, o asasină necruțătoare căreia doar puțini aleși îi pot face față și doar dacă au 10 straturi de armuri pe ei sau sunt brusc invincibili timp de vreo trei secunde, cât timp i-ar lua tipei să termine unii dintre cei mai duri dușmani. E vorba de Katarina, care e toată numai un tăiș: două săbii gemene, pumnale pe care le aruncă cu ricoșeu, de sar de la un inamic la altul, pumnale pe care le aruncă în inima inimicilor cu o asemenea ușurință încât zici că aruncă la țintă la ea acasă, când se relaxează.

[][1]Kayle, din League of Legends Unele jocuri au o poveste lungă pe care se bazează: în Assassin’s Creed (primul joc), de exemplu, ești Altair, un asasin din secolul 12 care luptă împotriva cavalerilor templieri. Ești un discipol al lui Al Mualim, un personaj istoric pe care l-am întâlnit spre surprinderea mea și în Baudolino de Umberto Eco. Te plimbi prin Ierusalim, Damasc și Acra, afli tot felul de secrete despre templieri, te cațeri pe clădiri și, dacă ești atent la poveste, desoperi că moralitatea e toată în nuanțe de gri, că deși faci „ce e bine” nu e deloc clar dacă nu faci de fapt rău.