Dorin spune azi, pe bună dreptate, că nu știm ce opere intră în domeniul public în România în 2022. Academia Română nu se preocupă cu treburile astea, deși poate că ar trebui s-o facă. Multă lume e obișnuită și cu ideea de piraterie, deci ce mai contează dacă ceva e gratis pentru că e pe torente sau pentru că au expirat drepturile de autor? Părerea mea e că nu avem foarte mulți oameni cu adevărat pasionați de cultură în România.

Am vrut să citesc trei romane de dragoste, dar lucrurile s-au complicat. O să vă explic imediat ce s-a întâmplat cu al treilea și de ce apar patru cărți în articolul ăsta. Ziceam acum o eternitate, pe la începutul anului, că mai demult mă uitam de sus la romanele de dragoste, dar în ultimii ani le-am reevaluat. N-aș spune că genul predomină în lista mea de lecturi (care e o amestecătură pestriță ce se întinde de la cărți academice până la benzi desenate), dar mă întorc la el suficient de des.

Există mai multe moduri de a privi o problemă. Se dă următorul paragraf al lui Vlad Pașca (dacă nu-l știți, e ok, contează ideea aici): Se tot descoperă scriitoare şi scriitori underrated, evenimente şi fenomene sociale din trecut, până acum ignorate, şi prima întrebare care se lansează este: cum să facem ca elevii să învețe despre ele, la orele de română şi istorie? Eu nu înțeleg, consumul cultural în România e rezervat minorilor?

Odată ca niciodată, în vremuri imemoriale care au durat până acum câțiva ani, nu obișnuiam să citesc romane de dragoste. Știți și voi de ce: romanele de dragoste sunt câh. Pe scara valorilor literare, sunt atât de jos încât au ajuns în beci. Sunt nașpa. Sunt prost scrise, sunt cărți de duzină al căror fir narativ se repetă iar și iar, sunt sentimentale și neinteresante. E o părere pe care am expus-o aici în 2014 și pe care o regăsesc ocazional și la alții, sub ușor altă formă – cel mai recent, la Ghanda, care a zis recent că e romance Grinch.

Acum un număr de ani citeam predominant literatură din secolul 19, iar acum mi-a revenit cheful pentru povești mai vechi. Am căutat ceva de sezon și mi-au picat ochii pe un volum de Edgar Allan Poe pe care-l am de multă vreme, dar pe care nu l-am citit. E.A. Poe (1809-1849) e un scriitor american, cunoscut mai ales pentru povestiri scurte și poezii. Poezia „Corbul” e printre cele mai citate și faimoase teste ale lui și a fost printre primii care au scris povestiri polițiste.

Umberto Eco – „A spune cam același lucru: Experiențe de traducere”. O introducere destul de bună în domeniul traducerilor, cartea povestește mai ales de experiențele lui Umberto Eco ca autor tradus care vorbește cu traducătorii săi, și ca traducător care trebuie să ia decizii pentru o carte tradusă de el. Ceea ce spune e perfect corect și adevărat, de la problema adaptării unui text sursă plin de referințe culturale la o cultură diferită, care are alte repere, până la dificultatea de a reda particularitățile de limbaj ale cuiva într-o altă limbă.

Hai să ne uităm la un screenshot al unui articol peste care am dat nu demult: Articolul e de pe sfatulparintilor.ro și este neschimbat până azi, doar că are de două ori mai multe vizualizări decât atunci când am făcut screenshot-ul. O să scriu aici câteva observații pe marginea fragmentului de articol care e vizibil aici (n-am răbdare să-l mai citesc o dată pe tot), ca punct de pornire pentru o discuție mai largă despre umanism și necesitățile „de suflet” ale oamenilor din ziua de azi.

După cum spune bara din dreapta a blogului, acum citesc Faust, varianta Goethe. Problema evidentă e că Goethe a scris într-o limbă pe care aș vrea s-o cunosc, dar din care înțeleg doar câteva cuvinte, așa că am căutat variante în limbi pe care să le cunosc. Ce vreau eu de la o traducere în general? să fie inteligibilă. Adică să poți pricepe despre ce e vorba fără să-ți petreci ani din viață descifrând fraze.

Între timp, în lumea largă: o editură-gigant, Hachette, se bate cu Amazon (magazinul online, nu fluviul). Nu se știe exact care e problema (niciuna din părți nu comentează negocierile), dar internetul bubuie de speculații. Probabil, se spune, e vorba de prețuri. Probabil că Amazon voia să scadă prețurile la ebook-uri. Probabil că Hachette n-a fost de acord. Sau poate Amazon voia un anumit procent din vânzări și Hachette voia să ofere o sumă fixă pentru fiecare volum (sumă fixă = reducerile de pe Amazon sunt tăiate din profiturile lor).

3 chestii. Acum nu foarte mult timp, ziceam că mi-am pierdut respectul pentru niște scriitori români care habar n-au pe ce lume trăiesc. Oamenii sunt atât de departe deasupra problemelor existențiale comune că nici măcar nu-și știu tirajele și nici nu-i interesează. Ei bine, mi s-a atras atenția azi că alți scriitori români sunt mult mai cu picioarele pe pământ. Chiar îi interesează cum se descurcă volumele lor pe piață, chiar se bucură să afle că se vând, că plac, că lucrurile sunt în regulă.