Mă gândeam că aș povesti de câteva cărți pe care le-am citit recent, dar nu am chef să le fac postări separate fiecăreia. Așa că le arunc pe toate într-o singură postare. Încep cu cărțile pe care se găsesc și în română, pe urmă trec prin cele care, momentan, sunt disponibile doar în engleză. (Sunt și link-uri de afiliat pe unde mi-e la îndemână să le dau.) Cărți disponibile în română: „Îndrăznește să dezamăgești” de Özge Samancı** **(editura Grafic ART, 2019)

Voiam de destul de multă vreme să vorbesc despre ce înseamnă o carte „bine scrisă”, cu un „stil bun”, dar ar fi ieșit un articol extrem de lung pe blog. Așa că m-am înregistrat video. Vorbesc despre „Trilogia sexului rătăcitor” de Cristina Vremeș, „O dimineață de iubire pură” de Yukio Mishima și „Harmonia caelestis” de Peter Esterhazy. (Scuzați faptul că rămân fără aer pe final, nu prea vorbesc mult de felul meu și e a doua oară azi că înregistrez materialul ăsta, primul fiind mâncat de Youtube.

Chiar dacă am povestit într-o serie de trei articole cât de mult mi-a plăcut cartea asta și sunt de acord cu faptul că e o capodoperă a literaturii universale, parcă tot n-aș fi scris chestia asta pe coperta ei. Deși poate că merită strigată ideea de pe vârful blocului. Povestea a fost scrisă acum o mie de ani la curtea imperială japoneză și acolo se și petrece acțiunea. Genji e un prinț născut dintr-o concubină de rang inferior, dar care este considerat perfecțiunea întruchipată, un adevărat ideal masculin.

Yukio Mishima e unul dintre autorii japonezi care au un anumit renume și în afara țării lor de origine. Acum câțiva ani, când am cumpărat „Confesiunile unei măști”, am făcut-o mai mult pentru că știam autorul decât pentru că aș fi știut ce era cu cartea în sine, dar n-am regretat alegerea. Publicată în 1949, când autorul avea 24 de ani, „Confesiunile unei măști” e o poveste elegant scrisă despre un tânăr în conflict cu el însuși, care era un copil anormal, fascinat de moarte, îndrăgostit de trupuri masculine, atras deci iremediabil de imaginea Sfântului Sebastian (cel de pe copertă), auto-reflexiv și întorcând totul pe toate fețele.

A fost odată o fată picată din Lună. La propriu. Familia ei adevărată a trimis-o pe Pământ din cauza unui conflict celest, iar aici a fost descoperită într-o tulpină de bambus de un om sărac, dar bun la suflet, care a dus-o acasă și a crescut-o împreună cu soția lui. Dacă la început fata era mică cât degetul, în timp a ajuns o femeie superbă, de dimensiuni normale, care e curtată de prinți datorită frumuseții ei – dar, ca să-i accepte, le cere să treacă prin tot felul de teste imposibile.

Acest blog a devenit prea serios în ultima vreme, așa că am căutat cea mai non-serioasă carte pe care o am în arsenal. Nu e „Vreme ciudată la Tokio”, dar și asta e pe aproape – și în continuare mă întreb de ce titlul e scris „Tokio” și nu „Tokyo”. Eh. Există un curent în literatura japoneză contemporană în care se scriu cărți despre nimic în mod deosebit – lucruri care se întâmplă și pe care e distractiv să le citești, dar nu au un fir narativ puternic.

Sei Shonagon nu e un nume real, ci un pseudonim – ceea ce nu e deloc neobișnuit pentru o doamnă care a trăit la curtea imperială a Japoniei în jurul anului 1000. „Însemnări de căpătâi” nu e o carte de ficțiune, ci o colecție de scrieri ale autoarei – despre ce se întâmpla pe la curte, bârfe, evenimente sociale și liste de tot felul de lucruri mai mult sau mai puțin poetice.

Nu e un secret că-mi plac cărțile japoneze traduse la Polirom – selecția e bună, traducerile sunt fluente, volumele sunt în general mai accesibile decât cele publicate la Humanitas. „Cronica zeiței” de Natsuo Kirino (publicată pentru prima oară în 2008) e o carte interesantă publicată la ei. Pe o insulă mistică există un obicei de a pune două surori să slujească zeii – una devine Oracol, iar cealaltă trăiește mereu izolată și se ocupă de morți.

S-a întâmplat odată să-mi spună un prieten că voia să înceapă o carte cu un dezastru, dar nu știa ce dezastru. Cum anume să-și chinuie protagoniștii? „Un incendiu,” am zis, care să măture întregul oraș. Dar nu era ce căuta. „O tornadă.” Nu, nici aia. „Foamete.” Nici foametea nu-i convenea. „Mutarea capitalei, taifun, inundație?” „Poftim? Mutarea capitalei? Tu-mi citești acolo dintr-o listă de dezastre?” „Hei, cu ceva tot am rămas de la cursurile de literatură japoneză,” am zis.

Pentru că ne apropiem vertiginos de Ziua Îndrăgostiților și e plin de reclame presărate cu zahăr peste tot în jur, mă adaptez temei săptămâna asta. Cu o observație: nu prea citesc cărți de dragoste tradiționale. „Cele zece iubiri ale lui Nishino” e o carte despre cele zece femei din viața unui bărbat care nu reușește să rămână nicăieri mult înainte să plece sau să fie alungat. Fiecare dintre ele are o poveste de spus și o viziune asupra lui, dar niciuna nu pare să-i poată pătrunde în suflet.