Există opere de artă atât de frumoase, de puternice, de profunde încât îți taie răsuflarea și știi că niciodată n-o să te ridici la nivelul lor – nici ca artist, nici sufletește, nicicum. Îți arată o altă lume, dar îți trântesc ușa în nas când vrei să pășești spre ea. „Printre pisici” nu se numără printre ele. De fapt, după ce am citit cartea asta de câteva ori, tot nu-mi dau seama dacă autorul scria la mișto, era fumat sau se crede un nou Cărtărescu.