Isaac Asimov e unul dintre marii scriitori SF clasici (mai trebuie să zic chestia asta?). S-a născut în 1920, a studiat chimia la facultate, și-a dat doctoratul din ea și a scris atât de mult încât a ajuns să renunțe la cariera de om de știință și să devină scriitor cu totul. „Eu, robotul” nu e un roman – e o colecție de povestiri scurte publicate în mare parte în anii ‘40 și adunate în colecție în 1950, dar care au fost editate să se potrivească în același univers.

[Notă: Această postare este scrisă de mac gregor] Dune e cel mai fain SF din istorie. Desigur, e o parere subiectiva, dar e parerea foarte multor oameni, deci asa e. Frank Herbert nu a terminat povestea. Ultimele volume sunt din ce in ce mai slabe, se simte ca autorul isi pierde suflul. Ce a lasat in urma lui sunt o serie de notite, pe baza carora fiul lui impreuna cu scriitorul de SF Kevin J.

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor] Am citit-o acum mult timp, in varianta romaneasca. Am ramas cu impresia ca e una din cele 3 carti mari ale SF-ului, dar nu as mai fi pariat pe restul detaliilor. Asa ca am recitit-o din nou. In mod clar, e una din cele 3 Carti Mari ale SF-ului. Toate SF-urile se bazeaza pe reinnoirea unor ramuri ale stiintei. Ori se descopera robotica, ori brusc calatoria spatiala e posibila, etc.

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor] Cartea e scrisa de un tip care, indiferent ce zice el, de fapt e un mare admirator al violentei sangeroase. In primul capitol un profesor de fizica este omorat in bataie pe scena publica pentru ca a predat teoria Big Bang, care nu era corecta politic (Mao spusese la o bere ca nu iese nimic din nimic, iar teoria asta sustine contrariul, ca tot universul a iesit din nimic.

După ce am citit câteva cărți de Matt Haig (e drept, nu prea multe), am descoperit că e genul de autor pe care l-aș citi când vreau să mă binedispun. Scrie ușurel, cu idei simpatice și întorsături de situație dulci fără să fie siropoase. În „Umanii” (2013), un extraterestru dintr-o specie hiper-rațională vine pe pământ să ucidă pe oricine a avut contact cu o teorie matematică ce ar putea fi extrem de periculoasă în mâinile greșite.

Are loc o misiune umană pe Marte. Cercetătorii își văd de treabă, dar are loc o furtună și trebuie să plece în viteză, ca să fie siguri că ajung întregi înapoi pe Pământ. Cel mai inventiv tip din echipă are o idee despre cum ar putea să rezolve situația în așa fel încât să nu fie nevoiți să fugă, dar din păcate e lovit de o bucată de metal și ucis, iar ceilalți pleacă în grabă, devastați de moartea lui.

[Această postare NU face parte din seria „Cartea de azi”. E o recenzie mai amănunțită și nu o recomandare.] Am cartea lui Alexandru Lamba, „Sub steaua infraroșie” de la scurt timp după publicare. Am citit-o pe jumătate în 2016, după care a fost un scandal printre cenaclurile de sefiști români și am zis că nu vreau să adaug gaz pe foc scriind o recenzie sinceră a unei cărți recent publicate. Nu am terminat-o, ca să nu mă mănânce palmele să vorbesc despre ea.

Nu prea poți să nu fii intrigat de un roman care începe cu personajul principal, un tip care tocmai împlinește 75 de ani, care se duce la mormântul soției înainte de a se înrola în armată alături de tot felul de oameni aflați mai degrabă la finalul vieții decât la începutul ei. John Scalzi știe să creeze o lume care să aibă logică și să fie și genială în același timp.

Avem o săptămână SF? Așa pare. Și pentru că e joi, va fi SF clasic. H.G. Wells s-a născut în Anglia în 1866, adică în plină perioadă victoriană. A învățat binișor latină în școală, ceea ce nu are absolut nicio relevanță pentru cartea asta, și a mers la o facultate de științe unde a studiat biologia, ceea ce are foarte multă relevanță pentru cartea asta. „Războiul lumilor” e o carte despre invazia marțienilor pe pământ și încercarea oamenilor din Anglia de a le face față, descrise de un martor ocular la evenimente, care are un stil destul de sec.

„Seamănă cu Douglas Adams” cred că e chestia pe care am auzit-o cel mai des în ultimele zile (și ca afirmație, și ca întrebare), așa că a sosit și momentul „Ghidului autostopistului galactic”. Douglas Adams a fost un povestitor și un scriitor care nu voia cu adevărat să scrie romane – legenda spune că atât de tare a tras de timp când scria „Ghidului autostopistului galactic” încât până la urmă s-au dus, i-au luat manuscrisul neterminat și l-au publicat așa.