Alexandru Lamba – “Sub steaua infraroșie” [recenzie]
[Această postare NU face parte din seria „Cartea de azi”. E o recenzie mai amănunțită și nu o recomandare.]
Am cartea lui Alexandru Lamba, „Sub steaua infraroșie” de la scurt timp după publicare. Am citit-o pe jumătate în 2016, după care a fost un scandal printre cenaclurile de sefiști români și am zis că nu vreau să adaug gaz pe foc scriind o recenzie sinceră a unei cărți recent publicate. Nu am terminat-o, ca să nu mă mănânce palmele să vorbesc despre ea. A fost o alegere rară: nu deseori mi se întâmplă să pun o carte jos din motive care țin de sfera socială.
Între timp, cartea nu mai e recent publicată, iar eu mi-am dat seama că e multă supărare în cenaclurile de SF românesc indiferent de an, anotimp, recenzie, părți implicate șamd., iar unii din acele cercuri sunt mai toxici decât dâra de otravă a lui Singed. Deci n-are sens să aștept un moment propice în care să nu se creadă că mă leg de cineva. (Pentru mai multe detalii despre ultima nebunie cu scandalagii din SF-ul românesc, Dorin are un articol.)
Sub steaua iubirii
„Sub steaua infraroșie” de Alexandru Lamba vrea să fie un roman de dragoste combinat cu hard SF, dar nu prea stă în picioare în niciuna dintre ipostaze, mai ales dacă te uiți la ea un pic mai profund sau ai câteva cunoștințe de fizică. Cartea a fost nominalizată la unele dintre premiile românești de SF pe care nu le urmăresc, a avut o oarecare priză la public.
Alexandru Lamba a fost lăudat pentru munca de documentare științifică pe care a depus-o, dar n-aș fi atât de sigură de acuratețea teoriilor lui. (Unele lucruri sunt clar greșite, altele sunt un pic problematice.)
Cartea e scrisă din perspectiva unui tip care cutreieră spațiul într-o navă spațială și îi scrie iubitei lui o scrisoare lungă. Ea e pe Pământ, poate înghețată criogenic, el se va întoarce după sute de ani (dacă nimerește drumul înapoi) și explică și lucruri pe care ea le știe deja, pentru cazul în care scrisoarea lui e găsită mult după moartea ei.
Stilul lui e deosebit de siropos – atât de siropos încât o face pe Barbara Cartland să pară mai cu picioarele pe pământ. Dar se citește ușor și repede.
Problema științifică
Alexandru Lamba folosește o grămadă de termeni tehnici ca să pară totul foarte SF. De exemplu, nava spațială nu încetinește, ci își reduce viteza prin accentuarea pantei arccotangentei, iar oamenii de pe navă aruncă cu tot felul de cifre și concepte științifice.
Folosirea de jargon științific și termeni vagi ca să creeze impresia de lume puternic tehnologizată nu e o problemă deloc, se mai poartă și în alte zone. Problema e că încercarea de a da un aer de acuratețe științifică scoate în evidență lucrurile care nu sunt ok.
De exemplu, personajul principal își petrece o mare parte din timp în afara atracției gravitaționale, dar e musculos și frumos pentru că joacă volei în imponderabilitate marți. Ceea ce e fals, studiile NASA arată că poți să faci o grămadă de sport în spațiu și tot pierzi o parte importantă din masa musculară. Nu ne dăm seama de asta pentru că ne petrecem toată viața pe pământ, dar aici ne folosim mușchii încontinuu ca să stăm în picioare, să ne opunem gravitației când pășim, când ridicăm mâna, când facem orice. În spațiu, nu prea e cazul.
Apoi, personajul principal face sex în imponderabilitate – de două ori e menționat explicit, dar implicația ar fi că e vorba de ceva regulat1ignorați jocul de cuvinte. Ceea ce nu e complet imposibil, dar e, conform studiilor, destul de dificil pentru că tipilor le e greu să-și mențină erecția, dat fiind faptul că gravitația nu le trage sângele în jos, iar inima tinde să-l pompeze mai mult în sus (pentru că trebuie să învingă forța gravitațională).
Imponderabilitatea, chiar dacă e des menționată în roman, pare mai degrabă o chestie care să ia ochii decât una atent gândită și studiată.
Iar extratereștrii au viruși cu care pot infesta calculatoarele umane „indiferent de sistemul de operare”, ca să parafrazez cartea. Ceea ce e cam greu în condițiile în care ar trebui ca extratereștrii să fi dezvoltat o informatică similară informaticii noastre, care să funcționeze cu biți și valori binare și așa mai departe. E cam la fel de probabil cum ar fi să mergem pe o planetă extraterestră și să ne întâmpine cei de acolo cu rochii făcute pe măsura astronauților, care să fie potrivite pentru orice ocazie.
În ultimul rând, nu prea le am eu cu fizica relativistă, dar nava spațială frânează prin transformarea energiei sale cinetice în bolovani – își transformă deci energia în surplus în materie. Ceea ce sună ca o idee bună, dar nu sunt foarte convinsă. Viteza, la fel ca energia cinetică, de altfel, e o chestie relativă. De exemplu, eu am în timp ce scriu asta și o viteză de 0 m/s, și o viteză de peste 1000 km/h, și o viteză de 30 km/secundă. Prima viteză e relativă la sol, pentru că „stau pe loc”; a doua e relativă la centrul Pământului, pentru că planeta se învârte cu mine; a treia e relativă la Soare, pentru că Pământul se învârte în jurul lui.
Aici devine complicat. Un corp care se mișcă cu o viteză constantă e nemișcat în propriul său sistem de referință și are nevoie de o forță care să acționeze asupra sa ca să-și schimbe viteza. În același timp, corpul poate să accelereze și să decelereze în funcție de sistemul de referință.
Cartea asta pomenește des un convertor de energie cinetică în materie (și viceversa) fără să ia în considerare faptul că energia cinetică nu există pur și simplu, ci e relativă la ceva. Problema e că, dacă energia cinetică ar funcționa cum zice el, nava ar putea de exemplu să _frâneze _pe Pământ ca să zboare spre Lună, dacă Luna e în sens invers mișcării de revoluție a Pământului. De ce? Pentru că nava și-ar reduce energia cinetică față de Soare și s-ar învârti mai lent sau deloc în jurul lui.
Iar dacă nava așteaptă ca Luna să se afle de cealaltă parte a Pământului, apoi frânează iar ca să zboare înapoi, avem un frumos perpetuum mobile care mai și creează materie în urma sa.
Consecvența în dragoste
Personajul principal e pe nava spațială pentru că poate comunica telepatic cu iubita lui – de fapt, poate comunica telepatic cu orice persoană pe care o iubește profund. Când era mic, putea citi gândurile mamei sale și le putea influența pe ale ei. Pentru că telepatia e instantanee și deci nu e constrânsă de probleme gen viteza luminii, e trimis în spațiu ca să servească pe post de releu de comunicare cu Pământul, prin intermediul ei.
Până aici, nicio problemă (Lamba nu încearcă să explice fenomenul, așa că e mai ușor de acceptat). Doar că telepatia vieții funcționează după reguli foarte arbitrare. La începutul cărții, e de necontrolat și afectează persoana iubită fără ca el să poată face ceva în privința asta. La finalul cărții, „iubirea” care o declanșează e doar cea sexuală, așa că tipul poate s-o întrerupă pur și simplu culcându-se cu altcineva, dar continuând să fie îndrăgostit lulea de gagica de pe Pământ.
Bănuiesc că de fapt telepatia e afectată de firul narativ, ca să fie o poveste sfâșietoare despre dragoste și sacrificiu, dar meh.
În final…
Am tot așteptat o explicație pentru ce se întâmplă cu firul narativ cu extratereștrii și elipsoidul Dyson al vieții. Doar că nu există una, personajul principal se cară din peisaj înainte să se clarifice care-i faza, așa că excursia spațială e cam degeaba și e acolo doar ca să susțină povestea sfâșietoare despre dragoste și sacrificiu.
Când lucram în televiziune, aveau ăia o vorbă: vrem o poveste să plângă coafezele. O spuneau un pic cam de sus – ideea era că nu există femeie mai simplă și mai ușor de emoționat de o poveste siropoasă decât o coafeză, lucru care mi s-a părut un pic insultător la adresa lor. Dar ar fi fost încântați de povestea asta: nu stă în picioare la o analiză atentă, scârțâie în multe puncte, dar dacă o citești și o iei de bună, e sentimentală, dătătoare de lacrimi și are o atmosferă SF.
Dacă și-o dorește cineva, cartea e disponibilă pe Libris.