Discutam de curând cu un prieten despre faptul că, pentru un om de știință, Asimov dă foarte puține detalii despre modul în care funcționează tehnologia viitorului. Sau poate că, tocmai pentru că era atât de bine pregătit, își știa limitările. În schimb, cărțile lui se axează pe poveste și, mi se pare, pe situații care par aproape fără rezolvare. Există nave spațiale care circulă cu viteze mai mari decât cea a luminii, există scuturi futuriste care pot apăra purtătorul de proiectile, există planete splendide, dar sunt mai degrabă decorul și nu partea de bază a „Fundației”.

Se dă un dispozitiv făcut dintr-un cartof. Îl folosești. Și aterizezi pe un Pământ paralel. Iar dacă îl folosești iar, ajungi pe un alt Pământ paralel. Și dacă îl folosești a treia oară, ajungi pe al treilea Pământ paralel. Și tot așa. Pe celelalte Pământuri nu există omenire, dar altfel lucrurile seamănă mai mult sau mai puțin cu ce este sau ar fi putut fi la noi. Uneori geografia e diferită, alteori plantele și animalele nu prea seamănă cu ale noastre.

Acum câțiva ani, am dat peste o listă cu cele mai bune romane SF din toate timpurile – și pentru că nu prea știam genul, am zis că lista respectivă e un loc bun din care să-mi încep educația în domeniu. „Străin într-o lume străină” nu era primul de pe listă, dar era printre primele. A fost o surpriză… ciudată. Valentine Michael Smith e un tip care a fost crescut pe Marte după ce părinții lui, exploratori din prima expediție pe planeta roșie, au murit acolo.

Când oamenii din țările avansate ale lumii ajung la 75 de ani, li se oferă ocazia de a se înrola în armata care apără omenirea de amenințările extraterestre. Iar ideea sună bine: dacă te acceptă cu un picior în groapă și te fac apt de luptă, înseamnă că, orice ar fi, ai ocazia s-o duci ceva mai bine decât înainte. Ce-mi place la John Scalzi e că are un stil ușor, vioi și cu un pic de umor.

Pe scurt, într-o țară plină de scriitori care vor să scrie numai capodopere care să-ți dea de gândit, Ovidiu Eftimie scrie o carte numai bună de citit pe tren. „Arhanghelul Raul” nu e nici despre cum ne îndreptăm cu toții către schimbări climaterice apocaliptice, nici despre cum ne mănâncă corporațiile de vii și ne transformă în sclavi, nici despre accidente tehnologice. E despre niște nași de tren care pun mână de la mână din banii de șpagă ca să oprească nițel sfârșitul lumii care vine pe căi supranaturale, pentru că până face ministerul ceva în direcția asta murim cu toții – de bătrânețe, dacă nu de apocalipsă.

Am visat nu demult că vizitam o colegă la noul loc de muncă. Ea de obicei e traducătoare, dar acum era cercetătoare junioară pe o stație spațială enormă care orbita în jurul soarelui. În mijlocul stației era un parc prin care se plimbau zeci de oameni în uniformă – și când ne povestea colega mai bine despre munca ei interstelară, cineva s-a uitat în sus și a zis: „N-arată cam ciudat soarele?

Despre Solaris nu știam aproape nimic înainte să o iau în mână. Știam că e SF. Știam că a fost odată un film numit Solaris în regia lui Tarkovski. Și știam că există o melodie după Bach, The Sea Named Solaris, deci existau șanse să fie vorba despre o mare undeva prin poveste. Ceea ce înseamnă că am citit Solaris în totală necunoștință de cauză, o experiență pe care o recomand călduros – dacă aș fi știut „despre ce e vorba” n-aș mai fi intrat la fel de tare în atmosferă.

Un lucru pe care l-am remarcat e că oamenii nu prea fac diferența dintre SF și fantasy nici măcar atunci când e vorba de cazuri clasice, cum ar fi Fundația lui Asimov versus Stăpânul inelelor, de J.R.R. Tolkien. Adevărul e că distincția e greu de făcut, mai ales în cazuri la limită în care SF-ul se amestecă cu fantasy-ul (Lumea lui Rocannon, de Ursula K. Le Guin, de exemplu), dar aș vrea să lămuresc termenii pentru articolul de față.

Inițial am încercat să-mi dau seama dacă o cheamă Semley sau Somley, ca pe urmă să decid că sunt două persoane distincte, ca în cele din urmă să-mi dau seama, după un „Lidy Somley”, că Nemira nu avea corector la vremea respectivă. Traducerea e o ciudățenie: pe de o parte, Mihai Dan Pavelescu (traducătorul) a venit cu traducerea superbă „vântelegar” pentru „windsteed” al lui Ursula K. Le Guin (e vorba de un fel de cai-motani înaripați).

Băi ce mi-a plăcut cartea asta, băi ce mi-a plăcut cartea asta, băi ce mi-a plăcut cartea asta Mâna stângă a întunericului e primul roman de Ursula K. Le Guin pe care-l citesc, deci habar n-am ce e tipic pentru ea și ce nu e. Nu sunt nici mare fan SF de felul meu (deși am mai citit câte ceva), așa că nu pot să trasez comparații cu alte cărți importante din domeniu.