Din nefasta lume universitară (din anumite zone de la noi, cel puțin) – masterate și parole

De fapt, motivul pentru care m-am apucat să scriu despre lumea universitară cu care am avut de-a face e cinismul crunt cu care m-am confruntat la masterat și de care am dat din nou azi. E interesant cât de tare uitasem de el.

Deci…
Locul: Studii Culturale Britanice, în cadrul secției de engleză, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.
Timpul: Ieri, azi și probabil și mâine.

Am o colegă care nu și-a dat dizertația în vară, când mi-am dat-o eu. Așa că și-o dă acum, în vreo două zile. M-a sunat azi să-mi spună că a vorbit cu profesoara ei coordonatoare (care a fost, de altfel, și a mea):
-N. spune că e bine ce-am scris, îmi zice colega, dar că trebuie să mai citez o carte.
-Ce carte? am întrebat.
-Una de Bourdieu. Mi-a dat-o acum.

Acuma, partea interesantă e că ea își face dizertația cam pe același lucru pe care mi-am făcut-o și eu: fanfiction; ficțiune scrisă de fani. Putem discuta despre subiectul ăsta la un moment dat, o să scriu despre el pe blog, dar acum țin să precizez atât: că știu cam care sunt scriitorii de pe direcția de fancition. Marele Henry Jenkins, Camille Bacon-Smith – Matt Hills, de ce nu? Dacă vrei poți s-o adaptezi pe Linda Hutcheon, cu „Teoria Adaptării”, la subiectul tău. Dar Bourdieu?… Mi-a luat puțin timp să-mi aduc aminte cine e Bourdieu și ce vrea.

-De ce? am întrebat-o.
-Pentru că are mai multă trecere în fața comisiei decât Jenkins sau ceilalți. N-are legătură cu ce zic eu, dar dacă pot să bag un citat o să fie în regulă.

Criteriul după care iei o notă mai mare sau mai mică la dizertație e, se pare, nu cât de bine îți faci treaba, nu cât de tare ți-ai studiat domeniul, nu ce aduci nou. E vorba de autorii al căror nume îl scapi din colțul buzelor pentru că știi că așa trebuie. E un nepotism al surselor citate, o scurtătură șireată prin care noi ne facem că facem și ei se fac că notează.

Who the fuck is Bourdieu, din punctul de vedere al literaturii scrise de fani? Al unui curent interesant care există azi pe internet, care se dezvoltă în feluri nebănuite, care revolționează tăcut și modest bucăți din literatură?… Vorbim de tehnologie, de comunități, de probleme legale și reapariții al unor practici vechi în literatură, vorbim despre idei care se transmit ca „meme”-urile lui Richard Dawkins, despre intetextualitate și adaptare, despre… atât de multe lucruri. Dar ce să facem, dacă trebuie vom vorbi și despre Bourdieu și ne vom preface că asta voiam să spunem. Vom vorbi capitalul cultural al fanilor – care nu produc bani, nu produc nimic economic, dar din perspectiva artei produc niște texte post-moderne, cu puternice nuanțe meta-textuale care au o valoare în interiorul grupului chiar dacă nu este recunoscută în exteriorul lui etc.etc.etc.

Am terminat facultatea asta, știu ce cuvinte să folosesc. Dar oare facultății îi pasă ce am de spus în spatele cuvintelor? Îi pasă că poliloghia de mai sus e general-valabilă pentru un număr de grupuri și nu e specifică grupului meu?…

E interesant că Bourdieu a criticat lumea academică pentru rigorile uneori exagerate pe care le are în locuri în care ar trebui să fie mai relaxată. În domeniul vocabularului, de exemplu. Și tocmai el trebuie băgat într-o dizertație – pentru că va crește o notă. Va fi semnul secret între colega mea și profesori: ea se face că discută despre Bourdieu și ei se fac că îi dau notă pentru ideile ei. Bourdieu a fost tăiat în bucățele, mâncat și înglobat în marea lume a universităților: critica lui și-a pierdut tăișul, a ajuns o pictură teoretizată pe un perete care nu ne interesează. Acum, student X! Indică peretele!

Cred că nu surprind pe nimeni dacă spun că lucrările de licență strâng praful degeaba, necitite. „Pentru că sunt atât de slabe”, ar spune unii. Da, așa e. Sunt slabe! Am și eu una, pot să v-o arăt. E slabă. Am citit-o eu, a citit-o profesoara mea coordonatoare și e posibil să fi aruncat un ochi ceilalți din comisie – după care a ajuns să fie citită de alții și alții, dar nu din universitatea mea. Există atâtea și atâtea lucrări de licență predate în fiecare an, doar n-o să le citească cineva pe toate.

Dar nu-i nimic, dizertațiile de masterat sunt citite, nu?…

Nu. Vă spun sigur-sigur, pentru că am scris o dizertație și știu cum merge treaba. Eu am adus lucrarea cu mine în ziua prezentării. La 11 am intrat în sală și am vorbit, la 2 aveam nota finală. 80 de pagini, din care 70 lucrarea în sine, restul de 10 cuprins și bibliografie. Au frunzărit broșura, m-au ascultat pe mine și cam atât.
-Eu nu scriu lucrarea asta pentru ai noști, i-am spus unei colege în săptămâna de dinainte de predare. Pentru că aș înnebuni să știu că lucrez atâta pentru nimic. Eu o scriu pentru cei care o vor citi după – pentru că știu că am ceva de zis.

În ziua examenului, ziua Plagiatului lui Ponta, am intrat în sală sigură cu mine, cu dizertația sub braț. Eram încrezătoare nu numai pentru că îmi știam subiectul din scoarță în scoarță, și pentru că știam că o am pe Linda Hutcheon în bilbiografie – micul meu nepotism al surselor citate. Eu mă fac că-mi pasă de Hutcheon în contextul dat, ei se prefac că mă ascultă. Nu e vorba de valoare, e vorba de impresie generală, număr de pagini și semnal secret: Hutcheon, Bourdieu. Foucault?

Eu voiam să vorbesc despre modul în care e revoluționată literatura sub nasurile noastre, fără să ne dăm seama. Romane scrise și postate capitol cu capitol, o ineracțiune puternică între scriitori și cititori – în stilul secolului 19. Genul romantic, adus cu picioarele pe pământ, sexualizat, introdus în romane de acțiune, sau în romane psihologice, sau în alte tipuri de narațiuni…. Ideile post-modernismului, cu jocuri metatextuale, puse în pagină ușor, glumeț, ironic, citibil – în literatură populară! Femei care scriu și citesc pornografie la scară largă, dar în secret! Crearea unei lumi a textului dincolo de textul efectiv!

Dar era ziua Plagiatului lui Ponta și profesorii stăteau să vadă știrile – pe Mediafax, probabil – în timp ce îmi puneau întrebări. Și și eu știu cum stă treaba. N-aveam de gând să mă las înfrântă de o inconveniență minoră, gen o sală de profesori preocupați de altceva.
-Fanii, am zis calculat, au obiceiul foarte larg răspândit de a spune că textul original la care fac referire e al altcuiva și nu le aparține.
-Uite, până și fanii de pe internet știu! a strigat șefa masteratului, cu nasul în calculator.

Felicitări mie. Am prins din zbor noul semnal secret: plagiat. M-am pus pe mine și am pus subiectul meu de partea corectă a baricadei. Noi nu facem așa ceva. E timpul să vă placă de noi, pentru că suntem de aceeași parte. Sunteți neatenți, așa că vă voi manipula emoțional ca să-mi dați ce e al meu pentru ce am făcut mental. Nu e o bătălie a logicii și a argumentelor, ci a psihologiei.

Normal, am zis de Hutcheon și mi-am asigurat pământul sub picioare. Am zâmbit și am vorbit tare și rar, clar și frumos. Mi s-au pus întrebări legate de cenzură, de site-uri cu astfel de literatură. Am aflat că un romantism cu picioarele pe pământ e „cinic”. Și mă gândeam, nu fără ironie, că în febrilitatea lor de a-și exclama dezaprobarea pentru Ponta nu-și dădeau seama că ar fi putut să treacă zece plagiate pe lângă ei fără ca ei să observe că e vreo neregulă. Aș fi putut să vin cu ceva care să schimbe lumea, dar nu m-ar fi auzit. Din coada ochiului, eram o studentă bună, cu o lucrare inedită, care radia de încredere în sine și era de partea lor.

Aș fi vrut să primesc nota pe merit. Aș fi vrut să conteze pentru mine că oamenii de la masă au considerat că am o dizertație de 10. Dar în cele din urmă e vorba doar de atât: de cuvântul cheie pe care-l dai, de parola după care te recunosc. În rest, ții spatele drept, vorbești sigur pe tine și dacă ți se pune o întrebare care n-are nici în clin nici în mânecă cu subiectul tău, îți dai cu părerea – dar o faci cu o voce sigură și fără semnul întrebării la capăt. Trebuie să știi câte ceva, normal, trebuie să te descurci cu subiectul pe care ți l-ai ales. Dar în cele din urmă te confrunți cu mizeria faptului că nimănui nu-i pasă de ce ai făcut.

-Sunteți aici pentru că în ziua de azi ai nevoie de un masterat până și ca să fii vânzător de pantofi, ne-a spus șefa de master la un curs.

Tu ca student ce mai poți să spui la așa ceva?…

LE:

Am discutat cu colega.
-Nu-i nimic, mi-a zis, pe Bourdieu pot să-l folosesc ca să discut ierarhizarea fanfic-urilor în cadrul grupurilor de fani.
Am stat puțin să mă gândesc. Ierharhizarea fanfic-urilor!… Ierarhizare în funcție de ce? De elemente distinctive, de valoare, de părerea cititorilor, de numărul de cititori, de link-uri către poveste, de povești sau desene create pe marginea poveștii, ce fel de ierarhizare?
-Mai ești acolo? m-a întrebat.
-Există așa ceva? Există ierarhizare când vine vorba de fanfiction?
-Nu.
-Aha. Ți-a zis profa să scrii pe subiectul ăsta, nu?
-Da. Și așa o să fac. Am renunțat demult să-mi bat capul cu WTF-ul dizertației.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *