Din nefasta lume universitară (din anumite zone de la noi, cel puțin) – secția de japoneză

Am făcut și facultatea, și masteratul la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, în cadrul Universității București. Destul de prestigios, nu? Universitatea București. Cea made, din capitală, ditamai instituția de învățământ.

N-o să vă povestesc prea multe despre haosul semi-ordonat al secției de japoneză, în care atunci când am aterizat profesorii nu se puteau decide ce manual să folosească după primul an. E ghinionul celor care au nimerit 3 ani de facultate în loc de 4 – ca să învețe niște lucruri pentru care nu-ți ajung nici 4 ani!

Nici măcar primul an n-a fost excepțional de bun. Am copiat ca nebuna cam tot manualul de japoneză în caiet, sub îndrumearea profesoarei. Bănuiesc că metoda funcționează la unii, dar undeva, la careva din lecții, am început să simt că mă desprind sufletește și mental de paginile prost xeroxate ale unui manual de care-mi păsa din ce în ce mai puțin și copiam fără să-mi pese ce copiez. Și blazarea asta pe care am resimțit-o față de cursul de limba japoneză în sine s-a resimțit și în alte părți.

Poate că sunt încă supărată pe secția de japoneză a Universității București pentru dezorganizare în predare, pentru metode care implică multă muncă repetitivă și inutilă care-ți ucide cheful de viață dacă nu se potrivește să fie pe stilul tău. Aveam un profesor care preda din mai multe manuale concomitent, tot via pagini xeroxate pe care le pierdeam într-o veselie. Mai aveam o profesoară care ne dădea „handout-uri” care erau liste întregi de chestii care păreau a fi mai degrabă notele de subsol ale unei cărți necunoscute. Nu le-am înțeles niciodată. La ce mă ajută un handout, fără manual, fără nimic altceva, pe care scrie – în japoneză! – o listă gen: 1. Yukio Mishima. 2. Samurai 3. Teatru Kabuki? Ce să fac eu cu lista asta?…

…În fine. Ce-a fost a fost. Studenți actuali sau viitori la japoneză, atenție. Vi se vor cere nebunii. Rugați-vă să-l aveți profesor pe Roman Pașca, atât vă zic. Nu sunt în măsură să vă spun cât știe despre limba/cultura/civilizația/literatura japoneză, dar pot să vă spun că predă cel mai bine. Niște handout-uri superbe în primul an, o atitudine relaxată față de viață și hotărârea să-ți demonsteze înainte să termini că poți totuși să citești ceva în limba asta minunată, imposibilă, dificilă, extraordinară.

Dar în altă ordine de idei, atenție la ce vă recomandă, artistic vorbind. Mulți studenți au cedat nervos citind bibliografia lui la literatură japoneză. Nu era vina lui, desigur, că apăreau copii care se schingiuesc unii pe alții, un bețiv care vrea să-și omoare bebelușul, un personaj care rămâne blocat în propriul cap și alte alea. Nu el le-a scris… dar atenție. Înarmați-vă cu băutură și curaj.

(Apropo, tot pentru studenții actuali și viitori la japoneză: pe faimoasa cană care fascinează pe toată lumea în primul an scrie „Rouman”: 浪漫 Vă las pe voi să dați pe Google)

Însă la secția de japoneză e până la urmă bine, cu tot haosul semi-ordonat. De ce? Pentru că toți profesorii de la japoneză sunt, în felul lor, bine intenționați. Predau ceea ce știu, cu hotărâre, cu pasiune. Fac mai mult decât ar fi absolut nevoie, se implică în proiecte, cheamă profesori de Go, de caligrafie, de ikebana ca să încerci câte ceva din toate, ca să afli mai multe despre Japonia, despre cultura japoneză, despre artă, despre toate cele.

Roman Pașca, după cum am spus deja, e exact profesorul pe care ți-l dorești pentru că o să-ți clarifice totul.
Ruxandra Raianu are un entuziasm covârșitor – și dacă o întrebi ceva ori știe și-ți spune, ori află și-ți spune. Oricum ar fi, la sfârșit Vei Ști.
Anca Focșeneanu e binevoitoare și clară în gândire și e o plăcere să mergi la cursurile ei.
Flavius Florea are o cultură generală din care din când în când împărtășește câte ceva care-ți rămâne întipărit în minte (dacă ar da și pauze ar fi superb; 3 ore fără pauză într-o sală mică și înghesuită e destul cât să activeze claustrofobia în mine de nu mai vreau să dau pe la cursuri o săptămână)
Alexandra Gheorghe, profesoară de literatură, are cărți bune în bibliografia obligatorie a cursului și creează o atmosferă de relaxare în clasă.
Și, bineînțeles, profesorii japonezi tind să fie persoane simpatice, deschise, entuziaste.

Ar mai merge ceva mai multă ordine, niște îndrumări mai clare pentru studenți, puțin consens în ce privește manualele. Dar per ansamblu, cu toate că m-am tot plâns de toate cele vreo trei ani, e o zonă a lumii universitare unde simți că totuși ajungi undeva. Uneori pe ocolite, e drept, alteori habar n-ai unde ajungi, dar la sfârșit știi cam încotro poți s-o apuci dacă vrei mai mult.

Nu același lucru îl pot spune și despre alte zone ale lumii universitare… care sunt de fapt motivul pentru care m-am apucat să scriu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *