Eu, Frankenstein [Recenzie – Povestire]

Atenție, că vă povestesc tot filmul. Dacă aveți de gând să fiți surprinși de el când îl vedeți, nu citiți mai departe! Mă rog, oricum n-o să fiți surprinși, așa că de fapt puteți să citiți.

Am intrat în sala de cinema, mi-am pus ochelarii 3D (cu care ocazie am aflat că filmele 3D îmi obosesc ochii), am așteptat să înceapă filmul, m-am uitat la primele câteva minute.

Monstrul lui Frankenstein povestește: am fost creat, i-am omorât soția doctorului Frankenstein care m-a creat, după care el m-a urmărit într-o zonă în care crăpai de frig… și a crăpat de frig. Frankenstein e mort.

„Hm,” am zis. „Ca titlul să aibă logică ar trebui ca: Frankenstein să fie vampir; sau ca monstrul să-i fure identitatea; sau ca tot filmul să se învârtă în jurul misterului doctorului.” Am avut dreptate: titlul nu are logică decât din perspectiva marketingului: „Eu, Frankestein” sună mai atractiv decât „Eu, monstrul doctorului Frankenstein”.

Bun. În momentul în care monstrul îl îngroapă pe doctor, apar niște demoni care încearcă să-l captureze. Monstrul îi omoară și ăștia se dizolvă într-un fel de fum-foc care se învârte prin aer ca niște focuri de artificii înainte să dispară. Așa, dar cu portocaliu în loc de negru:

[video http://www.youtube.com/watch?v=MIuTmFG10l0]

Apar alți monștri, un fel de animale înaripate din piatră care flutură din aripi și bat ce-a mai rămas din demoni, după care aterizează și se transformă în asasini-fotomodele. Aflăm că fac parte din ordinul garguielor (gargoyles), instituiți de Dumnezeu să apere lumea de demoni. Îl iau pe monstru, îl duc la regina lor al cărei nume l-am uitat, dar începea parcă cu L așa că o să-i spun Loredana. Aflăm că niciun un om nu e capabil să omoare demoni așa cum i-a omorât monstrul, așa că el e nemaivăzut, nemaiîntâlnit, uimitor, SPECIAL!!!! Chestie pe care n-am mai auzit-o niciodată, în niciun film, și sub nicio formă n-o aud tot timpul în anime-uri.

Garguiul MușchiVânjos (și lui i-am uitat numele) propune ca monstrul să fie ucis, că e SPECIAL!!!! și demonii-l vor viu, deci e de rău. Garguiele Ophelia și Hamlet (și lor le-am uitat numele) își oferă opiniile neinteresante, iar regina se uită în ochii monstrului și decretează că-l cheamă Adam și că va trăi. Își trimite garguiele să-i dea arme, iar noul-botezat Adam își ia două bâte cu metal la capete. O…k…

Trec 200 de ani, Adam vânează demoni prin baruri de noapte (singurii oameni obișnuiți pe care-i vedem în film, în afară de un polițist și doi oameni de știință: bătrânelul amabil cu ochelari și blonda tânără, pe care-i știți din alte filme de gen). Garguiele se supără pe Adam pentru că demonii omoară un om care era prin zonă (nu întrebați, nici eu nu m-am prins) și îl leagă de un scaun, că poate totuși îl omoară. Loredana și-a schimbat părerea despre el: Adam e acum nașpet rău, înainte avea potențial de suflet, acum toată ființa lui e întunecată.

Între noi fie vorba, nu mi-e foarte clar ce e sufletul aici. E clar că Adam are o viață interioară în care se zbate din tot felul de motive (sunt un monstru! durerea! tragedia! oroarea!). E clar că are capacitatea de a alege ce vrea să facă cu viața lui. Sufletul ăsta o fi un fel de apendice spiritual reatașabil: îl ai, nu-l ai, oricum nu prea se vede din exterior și nici nu dă semne că ar fi util la ceva. În afară de faptul că doar! (durerea! tragedia! oroarea!)

Demonii atacă garguiele, pentru că…hm. Pentru că cu asta se ocupă. Ai crede că garguiele fiind pe teren propriu, în castelul lor, ar avea ceva chestii pregătite pentru apărare. Niște stropitori cu apă sfințită, poate (apa sfințită căsăpește demoni aici), sau multe pietre de pavaj sfințite, ca să moară demonii când calcă pe ele. Eventual săgeți?… Dar nu, garguiele luptă doar corp la corp – MușchiVânjos chiar își asamblează un fel de halebardă a la Ikea ca să aibă cu ce porni la luptă. Sincer, nu credeam că pot fi atât de amatori… dar în momentul în care demonii sar de pe clădiri apropiate în spatele garguielor zburătoare, garguiele nu zboară mai sus, ci stau ca găinile.

Diștept.

În toată vânzoleala asta în care nu vedem niciun om obișnuit pe străzile orașului, deși pare un oraș măricel (oamenii or fi rari în universul ăsta), moare garguiul Hamlet și e rănită Ofelia. Nu știu cum, că îmi trăgeam palme la momentul respectiv. Adam vrea s-o ajute pe Ofelia, dar pentru că e gagică și e îndrăgostită de altcineva decât de protagonist, alege să moară.

Loredana e răpită, pentru că deși e regina garguilor, e slabă ca un pui de găină. Adam se duce s-o salveze pe Loredana, iar garguiele decid că Adam e rău, că nu se prind ce e în sufletul lui inexistent.

Bănuiesc că scenaristul voia să aibă și femei în film, dar n-a știut ce să facă cu ele. În momentul ăsta am început să-mi doresc să nu fi existat deloc femei printre garguie, ca să zic doar că Raiul e misogin, ca de obicei.

Aflăm că marele prinț al demonilor, Nicodim (sau cum îl chema) vrea să reanimeze zeci de mii de oameni – fără suflet, la fel ca Adam!!! – în care să recheme demonii pe care i-au căsăpit garguiele de-a lungul vremii, pentru că altfel demonii sunt damnați la o eternitate în iad. Sincer, habar n-am cum au ajuns întâi pe Pământ, că filmul nu ne zice.

Nicodim voia să facă asta cu ajutorul celor doi oameni de știință și avea nevoie de Adam ca să le arate un model funcțional. Blonda, Terra (numele ei pe bune) se îndrăgostește de Adam și viceversa. Într-o serie din ce în ce mai inspidă de scene de acțiune, aflăm că toate cadavrele pentru reanimare, strânse de sute de ani (și neputrezite încă O_o) sunt în niște caverne gigantice sub pământ, unde sunt înșirate pe bare de metal. Adam se bate cu bodyguard-ul lui Nicodim care e atât de irelevant că nu mă chinui nici măcar să-i inventez un nume și, previzibil, îl omoară.

Terra aproape că reanimează cadavrele ca să-și retrezească la viață colegul om de știință proaspăt omorât (omorât pentru că nu e blonda iubitoare de protagonist, evident), garguiele se bat cu demonii, are loc o explozie, omenirea e salvată și Loredana vede că Adam are suflet. Adam, după ce nu a citit jurnalul doctorului Frankenstein, deși ar fi putut s-o facă, își rezolvă toate problemele cu tăticul pe care nu le-a avut de-a lungul filmului și decretează eroic în cadrele finale că el e Frankenstein.

Sfârșit fericit. Am putut să plec din sală ușor mai confuză decât am ajuns acolo și cu sentimentul ciudat că am trăit un deja vu timp de o oră jumate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *